Dincolo de credinta oarba Partea 1-a

Realitatea lumii ni se înfăţişează ca o existenţă condiţională şi dependentă, ceea ce presupune cu necessitate, o existenţă necondiţionată, o cauză absolută.

Argumentul cosmologic, alături de cel istoric, este unul dintre cele mai vechi argumente. Este cunoscut încă din antichitate, fiind unul dintre subiectele cele mai dezbătute mai ales în filozofia greacă. Astfel, Aristotel, unul dintre cei mai importanți filosofi ai Greciei antice, clasic al filosofiei universale, spirit enciclopedic, spunea: „Dumnezeu, care nu poate fi văzut de nimeni, se vădeşte în lucrurile Sale”.
În epoca modernă, filozoful Voltaire a recunoscut valoarea acestui argument în afirmația lui:
„Universul mă încurcă şi nu pot gândi măcar că ar putea exista ceasul fără un ceasornicar”.

Leibniz, ilustru matematician german, unul din cei mai importanți filozofi de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul celui de al XVIII-lea, unul din întemeietorii Iluminismului german, foloseşte acest argument plecând de la constatarea că toate lucrurile din lume se condiţionează reciproc.
Acest lucru conduce la concluzia logică că lumea în totalitatea ei trebuie să fie condiţionată. Ca o consecință a acestui fapt, raţiunea noastră postulează o cauză necondiţionată, absolută, care este Dumnezeu. Sub această formă, argumentul se numeşte „a contingentia mundi”, adică din contingenţa lumii.
Referindu-se la Dumnezeu, Noul Testament este foarte clar în acest sens: „În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El.” (Romani 1:20)

Această afirmație susține afirmația din Vechiul Testament: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mânilor Lui. O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre el. Şi aceasta, fără vorbe, fără cuvinte, al căror sunet să fie auzit: dar răsunetul lor străbate tot pământul, şi glasul lor merge până la marginile lumii.” Psalmul 19:1-4

a.Argumentul cauzalităţii
Experienţa şi raţiunea ne arată că lumea se prezintă ca o înlănţuire organizată de cauze şi efecte. Orice lucru şi orice fenomen având o cauză şi, la rândul său, putând fi cauza unui alt efect, etc.
Legea cauză-efect şi argumentul cosmologic care este bazat pe această lege, se manifestă în toate segmentele vieţii umane. Universul există şi, prin urmare, trebuie să aibă o cauză antecedentă adecvată.

Însăși știința este pusă în fața existenței acestei legi cauză-efect, care este cea mai universală şi cea mai sigură dintre toate legile. Pentru că, orice efect are o cauză, atunci şi lumea în totalitatea ei trebuie să aibă o cauză.
Mai exact, legea cauză-efect afirmă că fiecare efect material trebuie să aibă o cauză adecvată şi antecedentă, adică, o cauză care există dinainte de efect.
Argumentul cauzalității pleacă de la constatarea că lumea este mărginită şi contingenţă, adică întâmplătoare. Raţiunea umană cere în mod natural existenţa unei fiinţe infinite, care să fie necauzată de nimeni şi de nimic, ultima cauză a întregii existenţe. Această cauză este necesară. Ea își are cauza în sine însăşi, și, în același timp, nu este efectul altei cauze.
Nu e însă posibil ca un lucru să fie propria sa cauză, pentru că întotdeauna cauza precede, sau este anterioară efectului. Din această perspectivă, cauza nu apare niciodată după efect.

Dacă am admite că un lucru ar fi propria sa cauză, ar însemna că acel lucru există înainte de a exista, ceea ce este imposibil inclusiv din punct de vedere logic. La fel, nu e posibil să mergem la infinit din cauză în cauză, ci trebuie să ne oprim, până al urmă la o primă cauză, care nu mai presupune o alta şi a cărei existenţă se impune cu necesitate. Această primă cauză este numită de creaționiști – Dumnezeu!

Deci, la întrebarea „Cum a apărut universul?” avem doar trei răspunsuri posibile:
*Universul este etern; adică, el a existat dintotdeauna şi va exista întotdeauna;
**Universul nu este etern, ci, mai degrabă, a apărut din nimic;
***Universul nu este etern şi nu s-a creat din nimic, ci, a fost creat de ceva sau de Cineva din afara sa şi superior lui.
Ne oprim fie și sumar asupra acestor posibile opțiuni.

*Prima opțiune: Este Universul etern? Știinţa modernă acceptă ideea că universul nu este etern. Cu alte cuvinte, el a avut un început şi va avea un sfârşit.

**A doua opțiune: Universul s-a autocreat din nimic? Problema cu această afirmație este că ea încalcă, prima lege a termodinamicii, lege susținută tot de știință, care postulează ca adevăr că nici materia, nici energia nu pot fi create sau distruse în natură.
Astronomul Robert Jastrow a spus-o răspicat astfel:,,Crearea materiei din nimic ar viola un concept preţuit al ştiinţei, acela al principiului conservării materiei şi energiei, care afirmă că materia şi energia nu pot fi nici create, nici distruse. Materia poate fi convertită în energie şi invers, dar cantitatea totală a materiei şi a energiei trebuie să rămână aceeaşi pentru totdeauna. Este dificil de acceptat o teorie care violează un asemenea fapt ştiinţific bine-stabilit”.

Reamintim că legile termodinamicii sunt printre cele mai importante și clar stabilite legi de către știinţă.
-Prima lege a termodinamicii, numită și legea conservării energiei şi/sau a materiei, susține că nici materia nici energia nu pot fi create sau distruse.
-A doua lege a termodinamicii, numită legea entropiei în creştere, afirmă că totul se opreşte sau se uzează. Energia devine din ce în ce mai puţin disponibilă pentru folosire. Entropia, care ,,măsoară” neorânduiala, dezordinea şi lipsa de organizare, creşte tot mai mult. Cu alte cuvinte, în cele din urmă, universul va cunoaște uzura.
Această a doua lege spune că a existat un început când, pentru prima dată, universul era într-o stare în care toată energia era disponibilă pentru folosire; Și, mai spune că va avea un sfârşit în viitor, când nu va mai fi energie deloc. Acel moment este numit de știință ,,moartea cauzată de lipsa căldurii”, iar lucrurile vor duce la ,,moartea” universului.

*** A treia opțiune: Universul a fost creat?
Putem afirma că tot ce observăm în natură are un început. Din acestă perspectivă, la această întrebare, apare un răspuns logic: de vreme ce universul nu a existat dintotdeauna, ci a luat ființă, adică, a avut un început, apare posibilitatea ca o altă entitate să fi cauzat acest lucru, sau să-l fi creat.
Universul nu a existat dintotdeauna și nu ar fi putut fi creat de ceva care ar fi fost creat la rândul lui. Nu este nici măcar logic să susții că Universul a fost creat de Dumnezeu, dar Dumnezeu a fost creat de Dumnezeul la o putere superioară, care la rândul Său a fost creat de un Dumnezeu la o putere mult superioară, și așa mai departe. Acest lucru nu ar fi posibil, pentru că ar exista o regresie infinită a cauzelor, atunci prin definiție, întregul proces nu ar fi putut să înceapă niciodată. Dar, tocmai știința dovedește clar că orice începe să existe trebuie să aibă o cauză.

Existența împotriviri la acest argument al legii cauzalității, care de la D. Hume începând, afirmă că principiul cauzalităţii este ceva subiectiv, nu obiectiv, căci noi observăm doar o succesiune a fenomenelor, adică urmarea unuia după altul, dar nu ştim nimic despre cauza lor.
Dar afirmaţia lui Hume nu poate sta în picioare, mai ales astăzi, când descoperirile ştiinţifice au ajuns la un atare nivel, încât demonstrează în mod neîndoielnic că legea cauzalităţii este legea fundamentală a tuturor fenomenelor ce se petrec în univers, deci este o lege obiectivă şi nu un fapt subiectiv, de conştiinţă.

La rândul său, Kant, unul din cei mai mari filozofi din istoria culturii apusene, fondator al Iluminismului critic, spune că legea cauzalităţii se aplică numai în lumea fenomenală, nu și în lumea numenală, aceea a lucrului în sine, aşa că noi nu putem afirma existenţa unei fiinţe absolute mai presus de lumea fenomenală, deoarece valabilitatea acestei legi se reduce la lumea fenomenală în care trăim.
Dar, în mod indirect, Kant nu rămâne, însă, consecvent concepţiei sale. În „Critica raţiunii pure”, lucrarea majoră a lui, afirmă că lumea fenomenală în fond este o manifestare sau o expresie a lumii numenale, cu alte cuvinte, cauza lumii fenomenale este tocmai lumea numenală şi astfel, vrând-nevrând, principiul cauzalităţii a pătruns şi în lumea numenală.

Deci, acestor poziții și altora ca ele, li se împotrivește tocmai legea cauzalităţii, care este o lege fundamentală a tuturor fenomenelor ce se petrec în univers, deci este o lege obiectivă şi nu un fapt subiectiv, de conştiinţă.
În încercările lor de a aduce argumente împotriva acestei legi, a cauzei și efectului, scepticii spun că acest principiu este inconsistent faţă de el însuşi. Asta pentru că, potrivit lui, mergând pe firul lucrurilor înapoi de la o cauză la alta până la o Cauză Primordială, acest principiu nu mai funcţionează, pentru că această Primă Cauză are nevoie şi ea de o explicaţie, sau de o cauză, ca toate celelate lucruri.
Dar, gândirea logică nu poate concepe să se învârtă la nesfârșit într-un cerc al cauzelor secundare. Efectul care necesită o cauză este în imposibilitate de a-şi produce cauza sa. Oricum ai pune problema, această serie de cauze secundare nu se poate dispensa de o cauză primă necesară.
Astfel că, mergând pe firul logicii, se poate afirma că, la un moment dat, în trecutul îndepărtat, trebuie să fi existat o Cauză Primordială absolută care, prin însăşi natura sa, a fost necreată, fără cauză, imaterială.

Folosindu-ne rațiunea putem afirma că, din moment ce este evident faptul că universul nu este etern şi că nu s-a creat singur, singura alternativă care mai rămâne este aceea că universul a fost creat de ceva, sau de Cineva, care:
a) a existat încă dinainte de a fi existat el – adică, o Cauză Primordială eternă şi care nu a avut nevoie la rândul ei de o altă cauză superioară ei; Sau:
b) acel ceva sau Cineva îi este superior – din moment ce lucrul creat nu îi poate fi superior creatorului; Sau:
c) acel ceva sau Cineva este altfel constituit, din moment ce universul material, finit din punct de vedere temporal şi subordonat acestui Cineva, nu poate prezenta dovezi care să confirme că s-a creat singur.

Ajunși aici, trebuie precizat un alt aspect. Dacă a fost vreodată o vreme când nu a existat absolut nimic, atunci nici acum nu ar trebui să fie nimic, pentru că este ştiut faptul că nimicul nu poate produce decât nimic. Din punctul acesta de vedere, din moment ce în ziua de azi există ceva, în mod logic trebuie să fi existat ceva dintotdeauna.
Totodată, trebuie spus că tot ce ştiu oamenii că există poate fi clasificat în materie şi spirit. Nu există suport credibil că ar putea exista o a treia alternativă.

Prin urmare, tot rațiunea ne ajută să spunem că:
* Tot ce există este fie materie, fie spirit. Și dacă ceva sau Cineva a existat înainte de a exista Universul, înseamnă că acel ceva sau cineva a existat dintotdeauna şi va exista întotdeauna.
* Prin urmare, una din două: ori materia este eternă, ori spiritul este etern.
Ca atare, din punct de vedere ştiinţific, alegerea ce trebuie făcută este între materia simplă şi mai mult decât materia. Aceasta putând fi explicaţia pentru existenţa şi ordinea care guvernează universul.

Ordinea și armonia universului
Se poate afirma clar că nu sunt decât două explicaţii ştiinţifice pentru originea ordinii şi a vieţii din univers: ori ordinea i-a fost impusă materiei, ori se află în mod natural în materie.
Materialiștii spun că ordinea și armonia nu se datorează prezenței lui Dumnezeu, ci a hazardului sau întâmplării. Dar hazardul nu poate crea ordinea, pentru că el este antipolul ordinii.
Ateii, agnosticii şi scepticii au impresia că acest Univers riguros organizat, bine gândit, precum şi viaţa complexă pe care o găzduieşte, nu este altceva decât rodul unei întâmplări.

Cât de rational poate fi să gândești în termenii că hazardul și întâmplarea pot crea ordine, organizare riguroasă și armonie? Cauza în cazul acesta nu este capabilă de un asemenea efect.
Amintim acum doar faptul că dispunem de indiscutabile particularităţi de o complexitate și armonie uimitoare: capacitatea de a gândi, capacitatea de a şti, abilitatea de a acţiona rational, capacitatea de a avea conștiință, etc. Dar, care este originea, sursa acestor trăsături definitorii, atât de complexe și importante?

Teoria evoluţiei nu are un răspuns satisfăcător.
Filosoful Norman Geisler spune: ,,Cauza nu poate produce un lucru pe care nu-l poate produce. Dacă eu am o minte sau capacitatea de a şti, atunci înseamnă că am primit-o de la Cineva care are o minte sau are capacitatea de a cunoaşte. Mentalul nu poate proveni din non-mental; din nimic nu poate apărea ceva.”
Se impune astfel o logică a lucrurilor. Dacă putem gândi atât de complex, trebuie să existe o cauză, o determinare adecvată, care să stea în spatele acestei abilităţi, o cauză intelectuală care posedă capacitatea de a gândi.

Ca o concluzie, mesajul central al argumentului cosmologic, şi al legii cauză-efect pe care se bazează, este acesta: orice efect material are o cauză adecvată, care a apărut înainte de a apărea acesta.

Universul există; formele de viaţă, de viaţă inteligente există; moralitatea există; etica există; dragostea există. Care le este cauza adecvată, care le este ante-existenta? Din moment ce niciodată efectul nu apare înainte de cauză, şi nici nu este mai mare decât cauza, putem trage concluzia că sursa vieţii este o formă vie de inteligenţă, care şi ea la rândul ei este morală, etică şi capabilă să iubească.
Oare când Biblia spune:,, La început, Dumnezeu…” , nu ne dă ea, de fapt, direcția spre Cauza Primordială, adică, Dumnezeu?

b. Argumentul mișcării
Acesta este încă un argument pe care necredincioșii nu-l pot ocoli și nici explica satisfăcător. El se bazează pe raționamentul că materia în sine este inertă, este în stare de repaus, iar, dacă este în mișcare, nu poate să se oprească singură. Și, dacă universul se mișcă, înseamnă că este mișcat de ceva, iar acel ceva stă la originea tuturor mișcărilor lui.
Încă din evul mediu, prin Aristotel și Toma de Aquino, reprezentant al scolasticii, au dat o mare importanță acestui argument. Ei susțineau că mişcarea, în sens larg, cuprinde orice devenire, orice transformare orice trecere de la o stare la alta.
Iar raţiunea noastră pretinde un prim mişcător (primum movens), un prim motor care a introdus această mişcarea în lume, el nefiind mişcat de altcineva sau de altceva, şi acesta nu poate fi decât Dumnezeu. Nu e vorba numai de mişcarea spaţială, cantitativă, ci şi de transformările calitative care se petrec în viaţa organică, psihică sau morală. (Summa Theologica 1 q. 2 a3)

Materia ca atare nu poate fi originea acestei mişcări, care are întotdeauna o direcţie. La fel stau lucrurile şi cu celelalte mişcări, schimbări şi transformări din lumea organică.
Mișcarea nu poate fi explicată nici de totalitatea forţelor din univers, deoarece cumularea cantitativă nu schimbă cu nimic natura internă a lucrurilor.
Din alt unghi de vedere, în univers nu există un punct fix de la care să fi început mişcarea. Asta pentru că universul nu are nicăieri un centru de forţă.
Chiar teoria modernă a Big Bang-ului, teoria expansiunii continue a universului, nu poate afirma că universul are un centru de forţă.
Totuși, logica noastră pretinde un prim motor care a introdus mişcarea în lume, un prim mişcător (primum movens), el însuși nefiind mişcat de ceva, de altceva sau altcineva.

Prin urmare, trebuie să existe o primă şi supremă cauză mişcătoare, care se află în stare activă, nu doar în stare potențială. Aceasta cauză nu avea nevoie de nici un impuls din afară, care să pună în mişcare întregul mecanism al universului.
În consecință, se impune logic o concluzie, aceea că trebuie să existe în afara lumii o primă cauză mişcătoare, un „primum movens”, o energie necondiţionată de nimeni şi nimic, o pură actualitate.
Creaționiștii numesc această Cauză – Dumnezeu.

c. Argumentul contingenței
Contingent înseamnă contrariul necesarului. Toate lucrurile din lume şi lumea în totalitatea ei, cu toate lucrurile ei, este contingentă.
Există părerea că lumea ar fi absolută. Dar, tocmai mărginirea lucrurilor în natură şi limitarea acţiunilor lor, schimbarea, transformarea, naşterea şi moartea acestora dovedesc fără putere de tăgadă teoria contingenței.

1.În ipoteza că materia, chiar dacă ar exista din eternitate, deci n-ar avea început, nu-şi schimbă caracterul, ea rămâne tot materie, adică ceva contingent.
2.Dacă lumea ar fi eternă, ea ar rămâne tot contingenţă, pentru că contingentul rămâne con-tingent, chiar dacă ar fi etern.

Cu alte cuvinte, lucrurile care formează această lume pot să existe şi pot să nu existe. Astfel spus, existenţa lor nu este neapărat necesară, ci este una întâmplătoare. Temporalitatea lor este un indiciu sigur că ele nu sunt necesare pentru lume. Lumea își păstrează acelaşi fel de a fi şi în perioada existenţei unor lucruri, ca şi după dispariţia lor. Chiar această dispariție evidențiază nimicnicia, insuficiența și slăbiciunea lor.

Se poate afirma că ceea ce e valabil pentru lucrurile particulare şi singulare este valabil şi pentru lume în totalitatea ei. Pentru că, dacă lucrurile din lume sunt contingente, lumea însăşi e contingenţă. Acest lucru pentru că oricâte lucruri mărginite s-ar pune la un loc, suma lor rămâne tot mărginită.
Gândirea logică nu se poate opri doar la a explica ce este contingența lumii, ci, plecând de la această realitate, argumentul contingenţei ridică nevoia existenței unei realități necesare, a unei existenţe necauzată. Asta pentru că contingentul presupune în mod necesar absolutul.
El postulează o fiinţă care îşi are raţiunea existenţei sale în sine. Existenţa acestei fiinţe este o necesitate internă.
Atunci când găsim scris în Biblie că Dumnezeu a zis: „Eu sunt Cel ce sunt” (Exod 3:14), înseamnă exact acest lucru, acela că El nu depinde de nimeni, El există de la Sine şi prin Sine.

Dar când vorbim de mărginit şi contingent, vorbim de mărginirea în spaţiu şi timp, dar şi mărginirea în natura şi calitatea lucrurilor.
Tot astfel, prin contrast, nemărginirea lui Dumnezeu nu e numai nemărginire în timp şi spaţiu, ci este nesfârşita Lui putere, infinita perfecţiune a fiinţei Sale.
Dacă toate lucrurile din lume şi lumea în totalitatea ei este contingentă, totuși, trebuie să existe Ceva, Cineva care să fie în acelaşi timp şi raţiunea necesară și suficientă a lumii, şi propria sa raţiune suficientă, o ființă necesară și suficientă, una care să nu depindă de nimeni, care să existe de la Sine și prin Sine, o fiinţă în afara lumii, o fiinţă absolute.
Aceasta nu poate să fie decât Dumnezeu.

Argumentul entropologic
Ştiinţa afirmă cu certitudine că, alături de legea conservării materiei, a energiei, în univers există şi o altă lege, anume ceea a deprecierii energiei sau legea entropiei. Această lege este legată de numele fizicianului Clausius și de W. Thomson.

Legea entropiei afirmă că un sistem evoluează către un grad din ce in ce mai sporit de dezordine, cu alte cuvinte are loc o depreciere a energiei. Energia care organiza sistemul nu se tranformă toată în timpul unui proces, ci o parte din ea se pierde.

Legea entropiei, fără să contrazică legea conservării energiei, arată că în orice transformare de energie, rămâne o parte care este pierdută pentru transformările ulterioare.

Amintim că Legea conservării energiei afirmă următorul lucru: cantitatea de energie din univers rămâne neschimbată. Adică, în lume nimic nu se pierde, nimic nu se creează, ci totul se transformă. (Principiul lui Lavoisier)

Argumentul entropologic pornește de la principiile termodinamicii.
*Acest principiu enunță în primul rând că în univers cantitatea de energie rămâne constantă deoarece aceasta nu se pierde, ci se transformă.
*Iar în al doilea rând, evidențiează că nu este posibilă transformarea integrală a căldurii în lucru mecanic. Adică, la orice transformare de energie se produce un coeficient de energie calorică care nu se transformă în noua energie și nici nu se poate transforma în vechea energie. Astfel, în univers se degajă un singur fel de energie, acela al căldurii, care va ajunge unica formă de energie în univers.
O dată cu încetarea tranformărilor de energie, va înceta viața organică. Corpurile cerești se vor putea afla în imobilitate sau se va produce ceea ce savanții numesc „moartea termică a universului”.
Argumentul entropologic se bazează deci pe încetarea oricăror procese de mişcare şi transformare din univers, ceea ce înseamnă că el ia în considerare faptul că energia din univers va avea un sfârşit.
Dar, se ridică o întrebare: dacă energia din univers va avea un sfârşit, atunci, ea trebuie să fi avut şi un început!

Şi, din nou, apare o inevitabila întrebare: de unde provine energia? De unde a apărut energia lumii, al cărei mare şi impunător proces iniţial va ajunge odată la un repaus total?

Răspunsul nu poate fi decât unul: de la sine n-o putea avea, căci natura nu poate nici câştiga, nici pierde energia.

Deci, logica ne obligă să gândim în acești termeni: izvorul energiei în lume nu poate fi decât un principiu din afara ei, o forță supranaturală, care este atât cauza, cât şi scopul lucrurilor create.

Această logică se aliniează unui alt raționament: dacă lumea cu mişcarea ei ar exista din eternitate, atunci, potrivit legii entropiei, de mult timp ar fi trebuit să ajungă la o completă imobilitate, iar dacă n-a ajuns, înseamnă că lumea şi mişcarea au un început.
Putem concluziona că, dacă universul va avea un sfârșit, înseamnă că el a avut un început, adică, a existat o creație. Asta înseamnă că materia, spațiul și timpul au fost create.

În plus, dacă natura nici nu poate pierde și nici nu poate câștiga energie, asta înseamnă că izvorul ei trebuie căutat în afara universului. Cu alte cuvinte, izvorul energiei nu poate fi decât un principiu din afara universului. Creaționiștii spun că acest principiu poartă un nume – Dumnezeu.

Concluzia argumentului cosmologic
Putem constata următoarele:
a) argumentul cauzalităţii ne-a adus o înțelegere mai clară a primei cauze a lumii;
b) argumentul mişcării, ne-a pus în față existența unui prim motor, care a adus mişcarea în lume;
c) argumentul entropologic, ne-a pus în fața existenței unei cauze active;
d) argumentul contingenţei, ne-a prezentat posibilitatea și necesitatea existenței unei fiinţe absolute;
Din aceste perspective, argumentul cosmologic postulează o primă cauză absolută a lumii.

Cine ar putea fi o cauză unică, absolută, transcedentă, activă, inteligentă (rațională), creatoare, perfectă sub toate aspectele, conștientă, și, bineînțeles, necesară, etc?
O astfel de cauză nu poate fi decât Dumnezeu.
Desigur, prin acest argument cosmologic nu se poate determina şi preciza conţinutul noţiunii de Dumnezeu, dar se poate dovedi cel puţin existenţa unei fiinţe care posedă aceste caracteristici esenţiale.

Celelalte argumente pe care le vom prezenta în următoarele articole și video-uri ne vor ajuta să conturăm și mai bine noţiunea de Dumnezeu, aducând dovezi în favoarea existenţei acestei Ființe unice, absolute, transcendente, active, etc.

În acest fel susținând faptul că: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mânilor Lui.” (Psalm 19:1)

Dincolo de credinta oarba Partea 1-a