Dincolo de credința oarbă Partea a 6-a

Dincolo de credința oarbă Dovezi ale existenței lui Dumnezeu
Partea a 6-a

Isus – Informație și sânge

Cunoaștere, informație, cuvânt
Cunoașterea – „Mărul discordiei”
Sângele, Viața și Moartea. Viața veșnică
Cunoștința binelui și a răului
Nașterea lui Isus prin disfuncție genetică?

„Veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul”

Lumea, așa cum o cunoaștem noi, a fost și este în suferință sau, cum ar spune Biblia creștină, „toată lumea zace în cel rău” (1Ioan 5:19)
Posibil că omul s-ar fi așteptat ca Dumnezeu, ca Unul care a făcut lumea, să-i cunoască nevoile, necazurile și of-urile, să trimită un ajutor, un salvator potrivit, puternic, competent și pe măsura cerințelor și problemelor cu care se confruntă omenirea de când este omul om. Un salvator capabil de a eradica total răul de la rădăcină. Poate un super justițiar care să implementeze legi pe măsura nedreptății, a nivelului crescând a infracționalității; sau poate un super medic, capabil să vindece bolile și rănile trupului, ale psihicului; și, de ce nu, parcă ar mai fi avut nevoie de un super savant care prin genialitatea lui să ajute omenirea în evoluția ei. Și lista poate continua pentru că nevoile au fost și sunt multiple și multiplicate în decursul anilor, deceniilor, veacurilor.
Dar, se pare că Dumnezeu nici gând nu avea de așa ceva.

Omul a încercat să facă tot ce a crezut că este bine, ca să iasă din impasurile mereu crescânde ale vieții lui. A încercat soluții atât în organizarea socială, cât și la nivel de individ. Astfel, a parcurs câteva orânduiri sociale trecând de la sclavagism la feudalism, de la capitalism la comunism, ca să le amintim doar pe acestea; de la revolte și revoluții la soluții pașnice și tratative; de la impunere dictatorială la soluția democrației. A parcurs rând pe rând niveluri ale culturii sau iluminării, ca soluții posibile la răul din lume.

Chiar și religiile au venit cu soluții proprii, accentuând ideea unei soluții obținută prin pace internă, sufletească, spirituală, prin supunere, ritualuri, meditație transcendentală, retragere din lumea comunitară, etc.

Paralel cu toate soluțiile umane, Dumnezeu a avut și El o soluție. Una originală, neașteptată, ce a depășit cu mult imaginația chiar și dorințele omului. Dumnezeu voia doar un singur lucru și toate probleme s-ar fi rezolvat. El voia împăcarea Lui cu omul pe baza unei cunoașteri personale reciproce, în urma căreia El să fie ales din iubire ca Dumnezeu, Tată, Prieten, Salvator. Această dorință condiționa inclusiv petrecerea eternității împreună.
Dumnezeu voia iubire și o închinare din iubire, nu din formalitate. O iubire ce trece prin cunoaștere.

Pentru cei mai mulți dintre noi această idee părea parcă căzută din cer, atât de paralelă era cu interesele omului. Și totuși, El a legat mântuirea de cunoașterea Lui, dar și a Aceluia pe care îl recunoaște ca fiind Fiul Său, pe care-L întrupează și-L trimite în lumea omului.
„Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17:3)

Un cuvânt întrupat părea cam pe lângă nevoile și așteptările oamenilor și vremurilor, mult prea mari și arzătoare. Ai spune că este o decizie total neinspirată, căzută din cer, cam în necunoștință de cauză. Și asta în condițiile în care ai fi avut așteptări mai mari de la un Dumnezeu atotcunoscător.

Și, totuși! Dumnezeu, spre surprinderea omului, are această cale cu mult peste așteptările omului.
El trimite Cuvântul, sau în alți termeni – informația, ca soluție la problemele omului.

Cum Îl trimite? El materializează acest Cuvânt, adică Îl întrupează, Îi dă un trup asemănător omului.
De ce face acest lucru? Recurge la acest lucru pentru a ajunge la un element care are relație directă cu omul, cu viața lui, adică – sângele.
În acest fel, Dumnezeu pune degetul pe rana omului atingând două coordonate esențiale ale omului, ale vieții și evoluției acestuia: informația și sângele. Acestea funcționează în decursul istoriei ca doi piloni de susținere, ca două cărămizi intrinseci naturii umane și care condiționează însăși existența umană.

În continuare, fără a intra în profunzimea unei analize a ceea ce înseamnă informația sau sângele din perspectiva problematicii omului, surprindem pentru fiecare dintre aceste două coordonate câteva aspecte. Facem acest lucru pentru a încerca să creionăm ideea că Dumnezeul pe care îl susțin creaționiștii este singurul care a mers în cel mai inteligent și înțelept mod la esența, la rădăcina problemei omului. El nu numai că și-a dovedit existența, dar a acționat în cunoștință de cauză, dovedind că vede nu numai efectele, dar știe și cauza cauzelor.

Atunci când omul și-a îndreptat privirea spre „pomul cunoștinței binelui și răului”, Dumnezeu Însuși Și-a îndreptat degetul arătător spre esența lucrurilor, nepierzându-se în ramificațiile lucrurilor.
Și, mai ales, a dat omului soluția potrivită, una simplă și nesofisticată – cunoștința! În acest mod, a depășit cu mult așteptările omului cu pretenții la atotștiință. Soluția Lui este o dovadă simplă, cum sunt cele mai mari adevăruri, care-L impune ca Dumnezeu atotcunoscător, care nu este luat prin surprindere de nimic și de nimeni.

Imaginea-simbol a „pomului cunoștinței binelui și răul”, pom situat chiar în mijloc, și faptul că privirea ne este îndreptată spre sâmburele problemei, arată că Biblia creștină își dovedește credibilitatea încă de pe primele pagini ale ei, pentru că ea dezvăluie foarte de timpuriu un adevăr fundamental cu valoare informațională de excepție, care nu poate fi emanația gândirii omului simplu.

Deci, să ne îndreptăm privirea fie și în treacăt spre acel pom din mijlocul grădinii Eden, pom ce ne trimite spre cunoaștere, cunoștință, știință, informație, și, în ultimă instanță, spre Cuvânt.

Cunoașterea – „Mărul discordiei”
Din capul locului se poate spune că Dumnezeu, atunci când a creat pe om după chipul și asemănarea Lui, cu siguranță nu și l-a dorit o ființă neștiutoare, care să acționeze în necunoștință de cauză, sau ceva asemănător unui robot plin de informație, o mașinărie supusă, controlabilă, care să acționeze lipsită de discernământ și libertatea de alegere. Nu și-a dorit Lucifer mai multă informație și cunoaștere pentru om decât și-a dorit Creatorul Însuși al omului.

Biblia ne prezintă prin gura Evei că pomul cunoașterii este „bun de mâncat și plăcut de privit și că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea.” (Geneza 3:6)
Însăși cunoașterea a fost concepută pentru a împinge omenirea spre a-și îndeplini menirea pe pământ, acea de a fi stăpân peste tot pământului și peste tot ce mișcă pe pământ, în aer, în ape, peste animale, etc.
Omul, ca răspuns a unei relații benefice cu Creatorul său, urma să-L glorifice pe Dumnezeu prin tot ceea ce era și făcea, prin tot potențialul intelectual, afectiv, creativ cu care a fost înzestrat, acționând doar în virtutea unei singure legi naturale ca trăsătură intrinsecă și inerentă omului și lumii în care a fost pus, adică, legea iubirii. O cunoaștere a binelui și numai a binelui, o cunoaștere limitată de această lege și care emană din însăși ființa lui Dumnezeu – care este iubirea absolută. Dar, în același timp, o cunoaștere direcționată în primul rând spre cunoașterea Celui ce a fost, este și va fi suveran a toate, adică Dumnezeu și căruia i se datorează din principiu ascultare din recunoștință, din dragoste, ca Unuia care, atunci când spune ceva, știe ce spune și de ce o spune.

Față de această stare de fapt, dorită inițial de Creator pentru creația Sa, a apărut o schimbare de direcție – posibilitatea de a cunoaște ceva nou! Acum, noi cei care facem parte din istoria omului căzut, știm ce înseamnă „cunoștința răului”, pentru că îi cunoaștem efectele, dar atunci, la răscrucea cunoașterii, cuvântul „rău” nu avea încă conținut, era ceva mai mult abstract pentru primii oameni, ce ducea parcă spre un altfel de bine. Cum de altfel este văzut răul de atunci încoace de către mulți, fiind acceptat sau tolerat vrând sau nevrând de la o generație la alta.

Cu alte cuvinte, Dumnezeu consideră, și realitatea confirmă, că problema răului trebuie căutată nu în creație, ci în informație.
„Mărul discordiei” nu este cunoașterea, ci este în cunoaștere! Mai bine zis, în aceea ramificație a ei ce ține de ceea ce este astăzi bine cunoscut ca fiind „cunoștința răului”. Iar la aceasta, se mai poate adăuga faptul că această cunoaștere a binelui crește paralel cu cea a răului, ca ramificații simbolice ale aceluiași pom.

Deci, se ridică câteva întrebări firești.
Ce face ca o cunoaștere să fie bună sau rea. Pe ce criterii este apreciată astfel? Cine spune că o cunoaștere, o informație este bună sau rea? Este o cunoștință bună sau rea pentru toți, sau pentru unii este bună și pentru alții este rea?

Interesant că nici o altă carte, alta decât Biblia, nu este mai clară în a deschide căi de înțelegere a cauzelor și formelor de manifestare, a efectelor, a posibilității de ocolire a răului. Ea este singura Carte care oferă în mod competent, practic și realist modalități de a lupta împotriva răului sau, și mai mult, de a schimba răul în bine.

De ce nici o altă carte, excepție fiind doar Biblia creștină, nu merge în profunzimea problematicii binelui și a răului? Există un singur răspuns, acela că Biblia este punctul de vedere a Unuia care știe tot și înaintea tuturor, adică Dumnezeu. Sau cu alte cuvinte, ea este Cuvântul inspirat a lui Dumnezeu. Ea ne dă informația necesară pentru a acționa în cunoștință de cauză.

Dar ce spune ea despre acest rău? Ca să aflăm răspunsul la această întrebare, ne îndreptăm din nou privirea spre cunoaștere, spre cunoștință, informație, spre cuvânt, care, așa cum ne confirmă realitatea în care trăim, pot cuprinde nivelul gândului, a vorbirii și a faptelor, a intenției și a motivațiilor.
Din această perspectivă, subliniem câteva aspecte relevante pentru cunoaștere.

1.Cunoașterea este în legătură cu puterea. A devenit notorie afirmația „Cine deține informația, deține puterea!”
Asta ar trebui să ne spună multe. Acest adevăr îl știe și Mass-media, și nu numai, care a învățat să fie un expert în utilizarea cuvântului. Prin urmare, nu este o coincidență că informațiile sunt deseori rău folosite, și nu de puține ori adevărul și minciuna amestecate, pentru a manipula mai ușor. Și asta spre o mai bună reprezentare a unor interese ascunse. Prin manipulare, prin dezinformare se poate propaga un anume punct de vedere partinic, cu interese deseori politice, economice, deseori dovedite ca fiind rele, ostile celorlalți, etc.

Tot Biblia ne dezvăluie un adevăr care este valabil, atâta timp cât există cunoaștere, respectiv, „…cunoștința îngâmfă…” (1Corinteni 8:1)

Păcatul mândriei este o atitudine de supraapreciere și etalare a abilităților proprii și deseori de subapreciere, devalorizare, controlare, stăpânire și chiar de folosire sau exploatare a celorlalți în favoarea propriilor interese egoiste. Această atitudine are repercusiuni devastatoare la nivel de individ, familie, grupare, comunitate, umanitate.

Biblia ne spune câte ceva despre „cineva” care a atins nivelul desăvârșirii în cunoaștere. Este vorba de Lucifer, cel care a ridicat mândria la înălțimea amețitoare a cerului. Despre el găsim scris pe paginile Cuvântului lui Dumnezeu: „Iată că eşti mai înţelept decât Daniel, nici o taină nu este ascunsă de tine;” „…ajunsesei la cea mai înaltă desăvârșire, erai plin de înțelepciune și desăvârșit în frumusețe”(Ezechiel 28: 3,12)
Dar, ce s-a întâmplat? Găsim scris: „Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut, până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine. ”
Dar, ce a fost greșit? Următorul verset dă o direcție gândirii noastre: „ Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta. ”(Ezechiel 28:15,17)

Deci, ce și-a dorit Lucifer? Aflăm din scrierile profetului Isaia: „Tu ai spus în inima ta: „Mă voi sui la cer, îmi voi înălța tronul mai presus de stelele lui Dumnezeu; Voi sta pe muntele adunării zeilor, la capătul de miazănoapte; Mă voi sui deasupra înălțimii norilor, voi fi ca Cel Preaînalt.”
(Isaia 14:13-14)
Lucifer dorea să fie stăpân, să controleze întreaga creație a lui Dumnezeu. Cu acest gând a ademenit și pe om: „Veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul”.

Și astfel, s-a dat startul răului, iar răul a prins putere prin neascultarea omului. Îndepărtarea tot mai mult a omului de Dumnezeu a determinat înrădăcinarea și ramificarea răului în viața omului. Omul a devenit captiv cunoașterii venite prin filieră colaterală lui Dumnezeu, adică prin Lucifer, devenit potrivnicul lui Dumnezeu și a întregii Sale creații.

Deci, încă odată se poate sublinia că răul nu a fost creat, el nu s-a găsit în creație, unde toate „au fost bune”. Ci, răul are legătură cu cunoștința și modul ei de a fi văzută, înțeleasă, folosită, interpretată, etc.
Dumnezeu nu a creat răul!
Cunoașterea are capacitatea de a corupe!

2. În al doilea rând, o altă caracteristică a cuvântului, a informației este în legătură cu flexibilitatea ei. Din ea derivă și vulnerabilitatea cunoașterii, chiar a corupției venite prin informație.
Cuvântul este flexibil, adică își poate schimba sensul înțelegerii și forma în funcție de mai mulți factori, care îi filtrează și direcționează conținutul, forța, profunzimea, motivația, etc.
Cuvântul, informațiile și cunoștințele pot fi ascunse din motive partinice, egoiste. Sau se poate restricționa accesul la acestea a unor categorii de oameni defavorizate social, material și nu numai, în folosul altor categorii privilegiate din aceste puncte de vedere. Nu este greu să deducem că „cel care are carte, are parte!”, și că de aici încolo putem vorbi de inegalități ce pot atinge buzunarul propriu, sau economia, sau pot duce la incultură, sărăcie, asuprire, dominație, sclavie, etc.

Totodată, cuvintele pot fi interpretate diferit de la o persoană la alta, răsucite, ignorate, ironizate, respinse, schimbate, ridiculizate, etc, aici incluzându-se și minciuna.
Toate aceste lucruri și multe altele pot duce la consecințe devastatoare ce pot atinge toate nivelurile organizării sociale, de la om și la relațiile sale până la societate și umanitate în general.

Cunoașterea în sine nu este rea, doar că are potențial nu numai pentru bine ci și pentru rău. Imaginea plastică a „Arborelui cunoștinței binelui și a răului” sugerează cel mai bine acest adevăr. Binele și răul pot veni din același „arbore” al cunoașterii.

Istoria umanității ni se dezvăluie ca un pământ în care binele și răul cresc în paralel, la fel cum crește grâul cu neghina. Pilda grâului și a neghinei din Biblie este relevantă în acest sens. De multe ori răul trebuie să devină suficient de mare, pentru a fi înțeles ca fiind diferit și opus binelui.

Dar, Biblia ne spune un lucru pe care nici o altă carte nu ni-l mai spune așa de evident, acela că răul va avea un „ceas” a lui în vremurile din urmă, vremuri pe care le trăim noi,
adică, va avea o perioadă relativ scurtă de timp, în care va ajunge la vârf, se va manifesta la maxim, atingându-și propriul apogeu, după care va dispărea.

Lucifer nu a reușit să devină Dumnezeu în sensul dorit de el, pierzându-și înalta sa poziționare în bine și îmbrățișând răul pentru vecie, devenind astfel exponentul și sursa primordială a răului.

3. Lipsa de cunoaștere creează condițiile pentru apariția răului. Multe greșeli sunt făcute din ignoranță.
4. Există rele făcute, de asemenea, prin omiterea mai mult sau mai puțin voită a adevărului.

5. Un alt aspect important este legat de cine este cel ce spune ce este bine și ce este rău.

Biblia ne prezintă punctul de vedere a lui Dumnezeu în legătură cu ceea ce este bine și rău, cu sistemul de valori prezentat mai ales în Legea Lui morală și mai ales „legea” iubirii, lege care a stat la baza creației și care va rămâne pe veci nedesființată. Acest sistem de valori este promovat practic de oamenii care și-au retras privirea și mâna de la cunoștința răului, recunoscând că experimentarea răului nu este nici „bună de mâncat, nici plăcută la înfăţişare şi nici de dorit să deschidă mintea cuiva„.

Dar mai există o perspectivă, aceea a opozantul lui Dumnezeu – Satan, care și-a afirmat și promovat propriul sistem de valori de bine și rău. În zilele noastre aceste valori sunt prezentate scriptic cel puțin în ceea ce este numită deschis Biblia Satanică. Iar despre evidența răului, rămâne ca fiecare să se convingă și o poate vedea la tot pasul. Realitatea abundă în răutate, sau cum spune Biblia lumea „zace în cel rău”.

Problema răului nu poate fi rezolvată prin protejarea omului de rău. Răul există și se răspândește. Este doar o chestiune de timp până va afecta și contamina totul în jurul său. În acest sens, este relevantă imaginea unei singure celule canceroase, care poate afecta un întreg organism sănătos. Din această perspectivă, punând copacul la vedere și nu ascunzându-l, Dumnezeu arată că ascultarea de ceea ce spune El, de Cuvântul Lui, îl poate ține pe om departe de rău.
Liberul arbitru este acordat fiecărui om. Dacă dorește să aleagă calea considerată de Dumnezeu ca fiind bună și dreaptă, care este într-adevăr o cale „îngustă”, el are puterea să o facă; iar dacă dorește să se meargă pe calea nedreaptă, adică „calea largă”, are, de asemenea, libertatea să o facă.
Când începe ramificația de la adevăr, atunci începe „calea largă”. Cuvântul lui Dumnezeu poate fi găsit doar pe „calea strâmtă”. Această afirmație duce cu gândul la selectarea cuvintelor, a informațiilor, fiind reținute de Dumnezeu doar „ramura” care rămâne bună de jos până sus.

Biblia spune clar: „Cuvintele Domnului sunt cuvinte curate, argint lămurit în cuptor de pământ, și curățit de şapte ori”. (Psalmul 12:6)

În cartea proverbelor mai găsim scris: „Orice cuvânt al lui Dumnezeu este încercat. El este un scut pentru cei ce se încred în El. N-adăuga nimic la cuvintele Lui, ca să nu te pedepsească, şi să fii găsit mincinos.” (Proverbe 30:5-6) Nu întâmplător Biblia mai spune: „Moartea şi viaţa sunt în puterea limbii; oricine o iubeşte, îi va mânca roadele.” (Proverbe 18:21)

Și ca lucrurile să fie și mai tranșante, se specifică în mod expres: „Vă spun că, în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor, pe care-l vor fi rostit. Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină, şi din cuvintele tale vei fi osândit.” (Matei 12:36-37)

Lucifer a fost corupt de cunoaștere, dar omenirea a murit spiritual prin lucruri care nu erau destinate cunoașterii lui.

Dumnezeu știa ceea ce noi aveam să aflăm în timp, adică despre puterea cunoașterii, despre puterea informației, inclusiv despre puterea cuvintelor care ne ies pe gură. Acest lucru devine și mai evident atunci când intră în parametri unei utilizări partinice, egoiste, interesate, orgolioase.
Aici am putea identifica „punctul nevralgic”, „rădăcina” ce se bifurcă spre rău.
Atâta timp cât informația, cunoașterea și cuvântul sunt înțelese și instrumentate în spiritul unui caracter altruist, ea își păstrează sensul și menirea date de Dumnezeu.

Nu e de mirare că Dumnezeu nu a trimis un salvator în persoana unui savant intergalactic, care să fi stăpânit toate tainele universului, sau universurilor. Nu a făcut acest lucru chiar dacă lumea aleargă în continuu după cunoaștere. Nu a găsit nimerit ca soluție un super expert în științe juridice, deși în lume era și este o nevoie imperativă de dreptate. Nu a considerat că e cazul să trimită pe cineva care cunoștea toată știința medicală, deși era și este o mare nevoie de vindecare. El a trimis exact ceea ce se impunea ca nevoie vitală și de la care pleacă toate celelalte care intră în spectrul răului. El alege să trimită Cuvântul Său, în puterea Duhului Său, care este Duhul adevărului, și Duhul dătător de viață. În acest fel dorindu-și să meargă la sursa, la rădăcina problemei. Toate celelalte lucruri sunt ramificații ale aceleiași complicații a cunoașterii, apariția cunoștinței răului în lumea materială a omului, dar și în cea spirituală.

Sângele, viața și moartea. Viața veșnică

Știm că sângele este unul dintre pilonii esențiali, fundamentali ai vieții. De fapt, fără el nu ar exista viața noastră, cel puțin nu așa cum o știm noi acum.
Nu întâmplător Dumnezeu și-a îndreptat privirea spre sânge când a avut în plan întruparea Fiului Său. Acesta putea lua chip de om fără ca să treacă prin toate stadiile vieții specific umane. El nu trebuia să dea socoteală de spița de neam, la fel cum nu a făcut-o altădată nici Melhisedec „care, după însemnătatea numelui său, este întâi „împărat al neprihănirii” apoi şi „împărat al Salemului” adică „împărat al păcii”; fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, dar care a fost asemănat cu Fiul lui Dumnezeu,…”. (Evrei 7:2-3)

În câteva cuvinte și acelea simple putem aminti, ceea ce toți știm, că sângele nostru este format din globule roșii și albe. Hemoglobina, globulele roșii, face ca sângele nostru să fie de culoare roșie. Aceste globule roșii au ca rol principal să transporte oxigenul din plămâni și să-l ducă în tot organismul nostru.
Dar, dacă privim doar puțin mai în profunzimea acestei hemoglobine, găsim ceva fascinant și uimitor de precis. Aici găsim o înșiruire de 20 de tipuri de „cărămizi”. Să le numim astfel, pentru o explicație mai aproape de nivelul comun de înțelegere. Ele pot fi roșii, albe, cărămizi cu colțuri, cu forme de romb, de cerc, etc. Uimitor este faptul că aceste 20 de tipuri de cărămizi se combină între ele până ajung la numărul 574, la ceea ce numim noi aminoacizi. Adică, într-un șir lung de 574 de cărămizi se formează ceea ce numim globulele roșii. 574 de cărămizi formate din doar 20 de cărămizi diferite!
Ceea ce este fascinant și ar trebui să pună pe gânduri pe susținătorii evoluționismului este faptul că una singură dintre aceste cărămizi dacă ar fi pusă diferit în șirul ei, sau ar lipsi, sau ar fi compromisă din diferite motive, atunci globulele noastre roșii s-ar transforma în ceea ce se numește hemoglobinopatie. Aceasta poate cauza moartea. De reținut, una singură din 574!

Émile Borel, un matematician francez renumit, cu contribuții majore în fundamentarea Teoriei măsurării și a Teoriei probabilității, a calculat probabilitatea ca hemoglobina să fi apărut din întâmplare.
El a dovedit matematic că șansa ca omul să fi apărut la întâmplare, cel puțin la nivel de sânge, de hemoglobină, este de 10 la puterea 650, adică 10 urmat de 650 de zerouri. El a spus că tot ce trece de 10 la puterea 50 este absurd. Ce să mai zicem de la puterea 650!

Deci, celor care se sprijină pe evoluție, acest absurd ar trebui să le dea de gândit. Poate, nu ar fi o idee rea ca să mai caute încă răspunsuri plauzibile și la alte întrebări ca cele de genul: cum a apărut ADN-ul nostru din nimic? Cum se explică conexiunea miliardelor de neuroni care sunt conectați în creierul nostru, ca apoi să dea ceea ce noi numim gândirea, amintirea, procese de analiză, sinteză, etc. Ce răspuns pot ei da referitor la ritmul pe care inima noastră îl are neîntrerupt zeci de ani, într-un fel de perpetuum mobile. Ba chiar continuă să mai bată puțin chiar și după ceea ce noi numim moarte. Să nu uităm că inima noastră încetează să bată nu pentru că a obosit, ci pentru că se întâmplă ceea ce noi numim o deconectare de la creier. Ca să ne oprim acum doar la aceste câteva aspecte.

Totodată, această perspectivă ar trebui să-i determine și pe cei care susțin creaționismul mai mult în teorie, decât în viața de toate zilele. Noi, creștinii, ar trebui să ne mai reanalizăm poziția din nou și din nou din perspectiva sângelui răscumpărării Celui pe care noi Îl numim Mântuitorul nostru.
Deci, am afirmat că viața stă în sânge. Biblia întărește acest adevăr, când vorbește de valoarea spirituală a sângelui în ochii lui Dumnezeu, inclusiv cel al animalelor de jertfă: „Căci viaţa trupului este în sânge. Vi l-am dat ca să-l puneţi pe altar, ca să slujească de ispăşire pentru sufletele voastre, căci prin viaţa din el face sângele ispăşire.” (Levitic 17:11)

Continuăm ideea și o aducem la punctul în care Dumnezeu pune cunoștința binelui și răului sub puterea unui avertisment cu caracter de imperativ: „Să nu mâncați din el și nici să nu vă atingeți de el, ca să nu muriți.” (Geneza 3:3)
Deci, apare cuvântul moarte, care este legat tot de cunoștința binelui și a răului. Nu se referea la moartea fizică, trupească. Adam și Eva nu au murit în sensul obișnuit al cuvântului, atunci când au întins mâna spre cunoaștere. Aici vorbim de moartea sufletului, moartea spirituală, ca urmare a faptului că ei nu au mai fost ghidați de cunoașterea dătătoare de viață, prin Cuvântul lui Dumnezeu, prin informația unică venită direct de la sursă – Dumnezeu. A început să apară și un alt tip de sursă de informare, de ghidare, un alt tip de cunoaștere. Biblia o identifică ca fiind o cunoștință, o ghidare venită prin mâna opozantului, împotrivitorului lui Dumnezeu – Satan.

De atunci încoace tot ceea ce ține de „creșteți și înmulțiți-vă” se va face sub semnul acestei cunoașteri ce duce la moartea spirituală, despărțiți de cunoașterea autentică ce vine din Dumnezeu. Toți cei care se vor naște de atunci încoace fără excepție se nasc morți spiritual. Toți oamenii la naștere, datorită unei nașteri direct în firea păcătoasă, intră direct sub cunoștința și călăuza Celui rău, ca supuși, ca robi ai acestuia. Este suficient să ne uităm la un copil care abia dacă știe să vorbească, dar știe să mintă, să ascundă, fără ca să fi fost învățat de părinți sau altcineva.

Astfel, într-un fel propriu Satan și-a format propriul sistem de valori, propriile valori de înțelegere și promovare a binelui și răului, așa cum le vede el. El și-a format propria împărăție. Are aliații lui din rândul oamenilor și a îngerilor pe care i-a corupt și care i-au devenit închinători și slujitori. Lucifer având împărăție, sistem de valori propriu, mijloace de promovare și coerciție, și mai ales, supuși, a ajuns să primească închinarea mult dorită.
Și lucrurile ar fi putut rămâne așa, cu două împărății, cu doi împărați, cu supuși și închinători. Asta pentru că nimic și nimeni din creație nu putea să răstoarne Cuvântul rostit de Dumnezeu: „veți muri!”
Nici chiar Dumnezeu nu putea trece peste propriul cuvânt, fără a se pune în discuție capacitatea Lui de a conduce eficient și fără pretenții capricioase.
Dar, Dumnezeu nu a fost luat prin surprindere nici de alegerea lui Lucifer. Ca dovadă că El a pregătit cu mult înainte un plan tainic de revenire exact la punctul de unde s-a căzut: „taina ţinută ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile, dar descoperită acum sfinţilor Lui,…” (Coloseni 1:26)
„Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, ca să căpătăm înfierea. Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: „Ava” adică: „Tată!” Aşa că nu mai eşti rob, ci fiu; şi dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor, prin Dumnezeu.” (Galateni 4:4-7)

Deci, planul ascuns al lui Dumnezeu a fost tema răscumpărării.
De reținut că „Dumnezeu a trimis”.
Dar, duhurile nu au sânge.
Cum se putea realiza acest plan, având în vedere că Dumnezeu și Fiul Său aparțin lumii spirituale, sunt duhuri, iar duhurile nu au sânge.
Știm că duhurile nu pot muri.
Dumnezeu e viu, are viața în sine, dar nu poate muri. Deci, trebuia întrunită condiția de a muri. Ca să mori, trebuia să fii o ființă vie, dar predispusă la moarte. Acela era omul.
Sângele este simbolul vieții în lumea materială, mai bine spus, pe pământ.

Deci, în primul rând, era nevoie de o ființă din lumea materială ce avea viață, adică sânge. Dar mai trebuia ceva. Trebuia ca acea ființă să nu fi păcătuit în viața ei nici în vorbire, nici în fapte, în atitudini și motivații, nici măcar în gândire pe parcursul întregii sale vieți. Nici măcar un păcat mic!
Deci, o viață ireproșabilă din punctul de vedere al sființeniei cerute de Legea lui Dumnezeu. Ștacheta era foarte sus ridicată. Acest lucru numai Dumnezeu putea să îl facă.
Cu alte cuvinte, un Dumnezeu neprihănit care să aibă nu numai viață, ci și sânge, și care să poată să moară în locul celui care își dorește înapoi viața spirituală, viața sufletească, și nu numai.

Nimeni dintre ființele materiale și spirituale, inclusiv îngerii, arhanghelii, serafimii, etc, nu puteau să moară. Asta pentru că fiind ființe spirituale, nu puteau cunoaște moartea, asta în eventualitatea că se dovedeau vrednice de a face ceva în sensul neprihănirii.
Omul nu se putea răscumpăra singur. Raportul de forțe era prea mare. Ștacheta neprihăniri era ridicată până la cer.
Biblia subliniază clar: „Fi-va omul fără vină înaintea lui Dumnezeu? Fi-va el curat înaintea Celui ce l-a făcut? Dacă n-are încredere Dumnezeu nici în slujitorii Săi, dacă găseşte El greşeli chiar la îngerii Săi, cu cât mai mult la cei ce locuiesc în case de lut, care îşi trag obîrşia din ţărână, şi pot fi zdrobiţi ca un vierme!” (Iov 4:17-19)

Și mai este un lucru de subliniat. Chiar sângele trebuia să fie un sânge pur, curat, chiar din prima clipă a existenței, a conceperii. Ideea de naștere din fecioară nu era suficientă. Pentru că o naștere în lumea noastră presupunea o naștere în păcat din start, o naștere în firea păcătoasă, o fire căzută încă de la facerea lumii, prin Adam. Acest lucru Dumnezeu nu l-a uitat. De aceea, „trimiterea într-un trup uman” a fost făcută sub puterea Duhului lui Dumnezeu, pentru a se ocoli din start orice contaminare sau amestec cu omul.
Trupul uman al fecioarei a fost conceput ca un vas material în care s-a pus „sămânța” dumneiască. „Maria a zis îngerului: „Cum se va face lucrul acesta, fiindcă eu nu ştiu de bărbat?” Îngerul i-a răspuns: „Duhul Sfânt Se va pogorâ peste tine, şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu.” (Luca 1:34-35)
El a realizat acest lucru în cel mai expresiv și vizibil mod – încarnarea.

Să ne oprim puțin asupra unui aspect legat de venirea din lumea spirituală în lumea materială a lui Isus, Fiul lui Dumnezeu.

Nașterea miraculoasă a lui Isus – o disfuncție genetică?

Nașterea supranaturală a lui Isus a fost și este un subiect analizat, reanalizat, acceptat, contestat, întors pe toate părțile. Asta pentru că logica umană nu-l poate cuprinde. El scapă rațiunii și analizei gândirii omului.

Ultima încercare de a explica din perspectivă umană nașterea miraculoasă a lui Isus spune că fecioara Maria a născut așa pentru că a fost o disfuncție genetică.
Știința ne spune că diferența dintre o femeie și un bărbat este dată în primul rând de perechea de cromozomi pe care îi are fiecare dintre aceștia, respectiv femeia are perechea XX, iar bărbatul XY. Este o aberație să afirmi că o femeie poate să dea naștere unui bărbat prin disfuncție genetică, pentru simplul fapt că ea nu are cromozomul Y. Femeia nu are acest cromozom Y în ea însăși.
Ea are doar doi cromozomi de aceiași formă – XX. Bărbatul are ceva în plus. El are și cromozomul X, dar are și acel cromozom Y, pe care femeia nu-l are. Femeii, ca să poată să nască un băiat, i-ar trebui cromozomul Y. Dar, ea nu-l are prin ea însăși. Potrivit celor doi cromozomi XX, femeia are cam 50% din bărbat și doar atât. Bărbatul, însă, are 50% din femeie, iar 50% este ceva propriu lui. Acest ceva îl face ceea ce este, de fapt, adică bărbat.
Acest ceva diferit nu este o întâmplare, el este pus acolo într-un mod gândit. Putem vedea încă o dată că viața nu este o întâmplare, ci totul este rezultatul unei inteligențe, a unei gândiri matematice de-o complexitatea și frumusețe uimitoare.

Dar, din acest unghi, se mai poate spune un lucru interesant, acela că nu femeia este punctul de plecare, fundamentul suprem al vieții, ci bărbatul! Da, femeia stă la originea vieții ca „ajutor potrivit”, compatibil al bărbatului, dar nu ea este originea vieții. Ea este doar „ajutor potrivit” pentru bărbat și în această privință. Originea vieții se află în „sămânța” bărbatului! Din perspectiva actului reproducerii ea, femeia, poate fi înțeleasă ca un vas prețios, care prin tot și cum este înzestrată de Creator, asigură dezvoltarea seminței. Chiar și pentru Dumnezeu ea, femeia, a fost vasul de lut, vasul de pământ sau, altfel spus, materia, care a asigurat condițiile necesare împlinirii planului de concepție dorit de Creator.

De altfel, ideea că femeia a fost luată din bărbat ar trebui să ne ajute în înțelegerea acestui punct de vedere.
Dar, Dumnezeu a împletit lucrurile în așa fel ca și femeia să aibă un rol fundamental în ceea ce numim viață, împletind armonios lucrurile ce caracterizează pe fiecare dintre cei doi participanți la actul de creare a unei noi vieți. Mai mult, Dumnezeu Și-a dorit să împletească lucrurile cu El. Idea de „funie împletită în trei” care să nu se rupă ușor (Eclesiastul 4:12) ilustrează dorința lui Dumnezeu de a fi prezent în relația bărbat – femeie, direct interesat de tot ce înseamnă viață, inclusiv cea intimă, pe care o trece și pe aceasta prin filtrul sfințeniei. Ca de altfel toată viața omului, în sens general!

Din această perspectivă, Dumnezeu a rezolvat și problema sfințeniei neamestecând lucrurile, ci doar folosindu-se de materie pentru a-Și pune în funcțiune planul.
Deci, Dumnezeu avea un plan din veșnicii, creat ca soluție la problemele ce aveau să se întâmple. Mai exact ce se avea în vedere în acest plan:

„El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului, şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui, în care avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor. El este chipul Dumnezeului celui nevăzut, cel întâi-născut din toată zidirea. Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El. El este mai înainte de toate lucrurile, şi toate se ţin prin El. El este Capul trupului, al Bisericii. El este începutul, cel întâi-născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea. Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El, şi să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ cât şi ce este în ceruri, făcând pace, prin sângele crucii Lui.” (Coloseni 1:13-20)

Ceea ce părea o înfrângere a Marelui Creator pe teren propriu, Dumnezeu face dovada uimitoare a unui plan plin de inteligență, prin care își învinge dușmanul, chiar atunci când Satan a crezut că a câștigat. Numai un Dumnezeu cu o înțelepciune nespus de felurită putea să răstoarne aparenta „victorie” căzută în mâna lui Satan parcă așa de ușor și așa de nedrept câștigată!

Dumnezeu nu a renunțat la cunoaștere doar din cauza fricii sau a coruptibilității lucrurilor create.

Astfel, este rezonabil să deducem că scopul principal al lui Dumnezeu, odată îngăduită căderea, a fost să recupereze starea de fapt, să o aducă în punctul de unde a căzut. În acest fel, El și-a arătat înțelepciunea „nespus de felurită” și maiestuoasă atât în creația originală, cât și în restaurarea lumii căzute.

Dumnezeu știa că informația și cunoașterea pot fi bune, dar rezolvă potențialul răului prin iubirea jertfitoare și, respectiv, smerenie, care este opusul mândriei.
Era corect din punct de vedere moral ca neascultarea să fie pedepsită, chiar dacă era mică. Toleranța chiar și din milă putea aduce prejudicii imaginii lui Dumnezeu ca suveran capabil, drept, eficient, dar și care își iubea creația. Mila putea fi văzută ca o posibilă slăbiciune a lui Dumnezeu în guvernarea Sa. Mila cerea iertarea păcătosului, iar dreptatea cerea moartea celui care încălca Legea Lui.

Mila ar fi perpetuat condițiile neascultării, atât în cer cât și pe pământ. În timp ce dreptatea îl punea pe Dumnezeu în postura unui suveran autoritar, intransigent, chiar tiran, fără iubire față de cei pe care i-a creat. Cum de altfel circulă și azi această idee!
Deci, până la urmă, problema se prezintă între limitele dreptăți și iubirii lui Dumnezeu față de propria creație.

Dumnezeu a avut soluția, chiar înainte de a fi apărut problema. O soluție genială, am putea spune noi, una demnă de un Suveran atotștiutor, rezolvând magistral problema dintre două lucruri ireconciliabile, care se excludeau din principiu una pe alta. Adică, mila excludea dreptatea, iar dreptatea excludea mila! Această soluție este dovada unei înțelepciuni de excepție, și a unei dragoste pe care numai un Creator o poate avea față de ceea ce a creat.
„Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi.” (Ioan 15:13)
Astfel, dreptatea și iubirea s-au unit din nou.

Informația și sângele au devenit stâlpi de referință pentru o umanitatea în care mulți cred că e bine să te adăpostești la umbra copacului cunoștinței. Ei mărșăluiesc în numele unui bine relativ dar, de fapt, sunt agățați de ramurile cunoștinței răului.

Concluzie

În concluzie, putem spune că nu este întâmplător faptul că Dumnezeu ne-a îndreptat privirea spre informație, spre Cuvânt – prin Biblie. Dar, în același timp, ne-a orientat și spre sânge și cruce – prin smerenie.
Faptul că ne-a făcut cunoscut planul Lui cu mult timp înainte ca lucrurile să aibă loc, dovedește faptul că Dumnezeu stă la cârma istoriei, a timpului. Dovedește că este într-adevăr atotștiutor, stăpânind cauza și efectul și veghind la desfășurarea lucrurilor în așa fel încât totul să se întâmple în modul și la timpul dorit și hotărât de El.