Warning: "continue" targeting switch is equivalent to "break". Did you mean to use "continue 2"? in /home4/ceruldinsuflet/public_html/wp-content/plugins/revslider/includes/operations.class.php on line 2722
Dincolo de credința oarbă Partea a 4-a – ceruldinsuflet.ro

Dincolo de credința oarbă Partea a 4-a

Dincolo de credința oarbă Partea a 3-a
aprilie 17, 2023
Dincolo de credința oarbă Partea a 5-a
mai 15, 2023

 
 
 
 

Dincolo de credința oarbă

Dovezi ale existenței lui Dumnezeu
Partea a 4-a
 
 

Argumente diverse din natură
 
 

De ce se comportă apa ca și când ar avea propriile ei legi?

Este posibil ca tocmai anomaliile apei să susțină viața?

Pot albinele să creeze forme genetice doar hrănindu-și diferit pupele?

De unde știu furnicile să se organizeze ca o societate?

Poate metamorfoza fluturelui și a viermelui de mătase să fie dovada existenței unui program biogenetic inteligent?

APA

Acest compus chimic incolor, inodor și insipid, format din doar două molecule de hidrogen și unul de oxigen, este o substanță absolut indispensabilă vieții. Nu se poate supraviețui fără ea.

Despre acest lichid Leonardo da Vinci spunea că „i-a fost dată puterea magică de a deveni seva vieții pe pământ”.

Apa este una din substanțele cele mai răspândite pe planeta Pământ, formând unul din învelișurile acesteia – hidrosfera.

Plantele, animalele și oamenii sunt alcătuiți în cea mai mare parte din apă. Cam două treimi din trupul uman este apă.

Deși foarte simplă, apa are niște caracteristici aparte, care o fac să fie atât de propice vieții.

Este știut faptul că fără apă nu ar exista viață. Dar, este mai puțin cunoscut un lucru, acela că, în ciuda faptului că ar exista apă, tot nu ar exista viață, dacă apa ar exista și s-ar comporta ca și alte substanțe. Asta pentru că apa prezintă și alte caracteristici speciale care pot fi văzute ca fiind niște anomalii, fără de care, din nou spunem, nu ar putea exista viață. (Conform newscientist.com)

Astfel că apa, cel mai banal lichid, nu se comportă ca celelalte lichide. Ea se comportă de parcă nu ar exista legi pentru ea.

Cineva a gândit inteligent lucrurile!

Noi, oamenii, apreciem apa în starea ei lichidă mai mult decât în celelalte stări. Totuși, dacă apa nu ar avea cele trei stări de agregare, solidă, lichidă și gazoasă viața nu ar fi posibilă.

Cam 97% din apa planetei se află în oceane. Apa oceanelor trece printr-un proces de evaporare prin care îndepărtează sarea. Vaporii de apă sunt adunați în „camioane” de nori și mișcați cu ușurință de către vânt, ca apoi apa să fie distribuită pe suprafața pământului sub formă de precipitații, pentru hidratarea vegetației, a animalelor și a oamenilor. Acest ciclul al apei în natură cu toate procesele ei, acest sistem de purificare a ei, de reciclare și refolosire, de furnizare a apei pe pământ, ajută la menținerea vieții.

Dacă apa nu ar putea trece din starea lichidă în cea gazoasă, nu s-ar putea forma norii. Dacă nu s-a forma norii, toată apa ar fi strânsă în oceane și bălți și ar exista numai plante și animale acvatice. Toată suprafața pământului neacoperită de ape ar fi un deșert.

1-a anomalie

Faptul că apa își păstrează forma lichidă pe un interval larg de temperatură cuprins între 0oC și 100oC are mare valoare pentru viață. Dacă nu ar fi fost așa, noi nu am cunoaște apa decât sub formă de vapori. Asta pentru că datorită structurii sale apa ar trebui să fiarbă la temperaturi scăzute.

Trebuie amintit, de asemenea, că apa ne îngăduie să trăim într-un mediu cu schimbări de temperatură, menținându-ne în același timp organismul la o temperatură constantă de 37 °C. Asta pentru că există o diferență foarte mare între punctul de fierbere (100 grade Celsius) și cel de îngheț al apei (0 grade Celsius).

A 2-a anomalie

Capacitatea calorică ridicată. În timp ce la alte substanțe capacitatea termică crește direct proporțional cu temperatura, la apa nu este așa. Aceasta este de 10 ori mai mare decât la fier. Astfel că apa se încălzește de 5 ori mai încet ca nisipul și se răcește, de asemenea, lent. La o temperatură de 35oC capacitatea termică este minimă, dar aceasta crește pe măsură ce temperatura scade sau crește.

Acest lucru are un efect determinant pentru viață, pentru că în acest fel vietățile acvatice nu sunt afectate de o supraîncălzire a apei, nici de o răcire excesivă.

A 3-a și a 4-a anomalie sunt strâns legate de prima. Apa are un proces de vaporizare lent, dar de topire foarte mare. Pentru a evapora apa dintr-un ceainic va fi nevoie de 5,5 ori mai multă căldură, decât pentru a o fierbe. Dacă nu ar exista această proprietate, apa din multe lacuri și râuri ar seca repede până la fund și odată cu aceasta și viața din ele.

Încă un lucru interesant. Înghețând, apa cedează multă căldură. Acest lucru este folosit în nopțile geroase ale iernii, când se pun butoaie cu apă în sere. Apa înghețând, degajă căldură și, astfel, încălzește aerul înconjurător.

A 5-a anomalie

Gheața este un bun izolator termic, asta pentru că conductibilitatea termică a gheții ca și a apei este foarte mică. Înghețând apa se dilată cu 9% față de volumul inițial. De aceea, gheața este mai ușoară decât apa și se ridică la suprafață. Așa se poate explica de ce animalele din Antarctica nu suferă prea mult de frig și rar se găsește un bazin de apă înghețat până la fund.

A 6-a anomalie este cea mai ciudată și este legată de densitatea apei. Este știu faptul că substanțele când sunt încălzite se dilată, iar când se răcesc ele se contractă. Și apa se contractă când scade temperatura, dar la +4 grade Celsius se atinge limita. Apa curată are densitatea maximă la 4°Celsius. Dar, pe măsură ce apa se încălzește sau se răcește, densitatea ei scade, datorită gradul diferit de asociere a moleculelor de hidrogen. De aici înainte apa începe să se dilate din nou cu toate că temperatura scade.

Ca urmare, iarna răcindu-se până la +4 grade Celsius ea coboară în densitate spre fund bazinului cu apă dulce și așa se păstrează pe parcursul întregului sezon rece. Și această anomalie salvează viața animalelor care iernează în râuri și eleștee.

Deci, faptul că apa îngheață de sus în jos și plutește este în avantajul peștilor care pot trăi chiar și iarna.

În cazul mărilor și oceanelor lucrurile sunt puțin mai diferite, pentru că sărurile cu apă marină complică tabloul circulației apei.

Încă un aspect de notat, este legat de compresibilitatea majorității lichidelor, care pot fi mai ușor compresibile odată cu creșterea temperaturii. La apă acest lucru nu este valabil, apa fiind considerată incompresibilă.

A 7-a și a 8-a anomalie

Ea se referă la tensiunea superficială a apei. Dintre toate lichidele în afară de mercur, apa are cea mai mare tensiune superficială. De aceea, o picătura de apă tinde să se strângă într-o peliculă superficială. Putem observa ușor că suprafața apei este întotdeauna acoperită cu o peliculă foarte subțire alcătuită din molecule. Pentru a o rupe este necesară aplicarea de forță și încă una destul de mare. Pe această peliculă aleargă insectele de apă, larvele de țânțarii, inclusiv melcii cu cochiliile lor masive.

Apa reușește să transporte căldura mai ușor decât oricare alt lichid, cu excepția mercurului, ceea ce face ca temperatura să fie aproximativ aceeași în diferitele părți ale organismului. Această proprietate a apei este responsabilă și de menținerea temperaturii relativ uniformă pe verticală în oceane.

Datorită tensiuni superficiale deosebite, apa din plante poate să curgă în sus, transportând apa și substanțele hrănitoare până în vârful celor mai înalți copaci. Astfel, se explică de ce apa se poate ridica prin trunchiurile copacilor, sfidând legea gravitației.

Pe acest principiu se bazează hrănirea plantelor, dar și circulația sângelui prin capilarele noastre.

A 9-a anomalie este legată de capacitatea termică a apei. Apa are capacitate termică ridicată cu impact major asupra vieții. Aproape toate celelalte substanțe sunt mai dense în stare solidă și îngheață de la fund spre suprafață. Datorită acestui lucru organismele vii pot să-și regleze temperatura corpului. Schimbul de căldură între corp și mediu nu duce la modificări majore ale organismului. Oamenii trebuie să-și mențină temperatura între 36,2 și 37,8 grade Celsius. Acest lucru e posibil întrucât 70% din masa corpului uman este apă.

În același fel se poate explica și stabilitatea temperaturii apei oceanelor. Apa are o capacitate neobișnuit de mare de a acumula căldură, chiar în condițiile în care temperatura exterioară se modifică. Capacitatea termică a pământului este mult mai mică decât cea a apei. Astfel, temperatura apei în oceane variază mai puțin decât cea a suprafeței uscate. Temperatura în oceane poate fi între -2 și 35 grade Celsius, în timp ce pe continente se înregistrează variații de temperatură între -70 și + 50 grade Celsius.

A 10-a anomalie se referă la faptul că apa este cel mai bun solvent din lume.

Apa este un solvent universal, care dizolvă foarte multe substanțe și nu se modifică sub acțiunea substanțelor pe care le dizolvă.

Datorită acestei proprietăți apa a putut deveni purtătoarea vieții. Toate soluțiile din organisme sunt preparate pe bază de apă. Ele se modifică prea puțin în soluție, iar însuși solventul, apa, poate fi utilizat în repetate rânduri.

Apa este numită solvent universal, deoarece în ea se pot dizolva mai multe substanțe decât în orice alt produs chimic. Acest lucru are legătură cu polaritatea fiecărei molecule de apă.

Această proprietate a sa face ca mii de substanțe chimice, minerale și nutritive să poată fi dizolvate și transportate în tot trupul nostru, până în cele mai mici vase de sânge.

Se știe că apa este neutră din punct de vedere chimic. Tocmai datorită aceastei proprietăți ea nu influențează componența substanțelor pe care le transportă, îngăduind, astfel, ca medicamentele, alimentele și mineralele să fie absorbite și folosite de către organism.

Ar mai fi și alte lucruri de spus, care pot fi motive de meditație. Ne oprim la o întrebare retorică și la un subiect de meditație.

Întrebarea: de ce apa îngheață fierbe mai repede decât cea rece?
Subiectul de meditație este legat de meteorologie. Aceasta este, a fost și va fi o probabilitate, atunci când vine vorba de vreme. În ciuda faptului că are la dispoziție aparatură performantă, care o ajută să prezică vremea în mod apreciabil, ea nu va avea niciodată ultimul cuvânt.

În creștinătate au fost și sunt oameni ai lui Dumnezeu care se roagă să plouă, și chiar plouă, sau se roagă să se oprească ploaia și ploaia se oprește!

Se ridică o întrebare retorică. Dacă nori de ploaie pot fi controlați prin rugăciunea unor oameni ai lui Dumnezeu, oare poate acest lucru să constituie dovada că Cineva deține controlul în natură, pentru că El i-a făcut legile?

Oamenii, prin știință, pot descoperi legile din natură, le pot manipula după interese, cum, se pare, și fac de altfel mai mult ca oricând în zilele noastre. Totuși, una este să te joci de-a Dumnezeul și alta e să fii!

Creștinii citesc în Cuvântul Dumnezeului lor astfel: „Şi voi, copii ai Sionului, bucuraţi-vă şi veseliţi-vă în Domnul, Dumnezeul vostru, căci El vă va da ploaie la vreme, vă va trimite ploaie timpurie şi târzie, ca odinioară.” (Ioel 2:23)

Dacă viață ar fi fost creată la întâmplare, atunci legile ar fi universal valabile pentru toate elementele chimice fără aceste diferențe, fără aceste anomalii.

În acest caz, cum se poate explica faptul că un element chimic, fără de care viața nu ar putea exista, parcă ar fi expres adaptat, și modificat conștient tocmai pentru a îndeplini un rol atât de vital în bunul mers al vieții?

Nu există explicații pentru multe lucruri. Dar, putem afirma împreună cu Max Planck, mentorul fizicii cuantice, cel care a afirmat cu autoritate că universul acesta este rezultatul unei inteligențe organizatoare și coordonatoare de univers. Putem face acest lucru, chiar dacă nu o înțelegem și nu putem să o clasificăm așa cum ar vrea omul de știință conservator să o facă, adică, să analizeze această Inteligență în laborator, s-O măsoare, s-O clasifice, etc.

Noi, în faza în care suntem, nu avem capacitatea de a înțelege întregul mister al creației, cu atât mai mult misterul acelei Inteligențe care a fost capabilă să genereze acest spectaculos univers cu potențialități nelimitate.

De ce nu putem pricepe? Un răspuns rațional și de bun simț este acela că noi suntem o creație finită a infinitului și finitul nu poate cuprinde infinitul!

Ne aplecăm puțin privirea în lumea necuvântătoarelor, pentru a înțelege dacă întâmplarea sau Cineva anume a făcut lumea aceasta a lor atât de fascinantă, lume ce pare simplă, dar de la care chiar omul are ce învăța.

Albinele

Karl von Frisch, etolog austriac, laureat al premiului Nobel pentru Fiziologie și Medicină, descrie limbajul albinelor într-un mod în care nu se poate ca cineva să nu înțeleagă, dacă este onest, că nici viața lor nu este o întâmplare.

Albinele sunt insecte foarte muncitoare. Funcționarea stupului și procesele lor biologice sunt cu adevărat uimitoare. Ele se hrănesc cu nectarul florilor și majoritatea speciilor au o organizare socială complexă: albina regină, sute de albine lucrătoare și unii masculi, numiți drone, trântori, toți trăind împreună în ceea ce noi numim stupi, dar care încântă privirea prin complexitatea și funcționalitatea acestuia.

Funcționarea stupului se desfășoară într-un mod foarte precis, cu atribuirea unor roluri foarte specifice. Regina albină se ocupă de depunerea ouălor în stup. Din ouă se vor dezvolta larvele care vor deveni apoi albine și, prin urmare, noi componente ale roiului. Cu cât un roi este mai numeros, cu atât este mai puternic.

Regina este singura albină capabilă să se reproducă.

În privința reproducerii, se poate spune un lucru interesant pentru noi, acela că este posibil ca regina albină să decidă în prealabil care va fi sexul noilor membri ai stupului. Albinele femele se vor dezvolta din ouă fertilizate, în timp ce ouăle nefertilizate vor da naștere la noi trântori, drone, la masculi ai stupului. Pentru a fertiliza ouăle, albina regină folosește sămânța dronelor depozitate în sacii săi de spermă. De fapt, regina se împerechează o singură dată cu toate dronele roiului și apoi folosește materialul seminal stocat pentru producerea de ouă fertilizate pentru tot restul vieții.

Un alt aspect interesant ne duce cu gândul la o adevărată inginerie genetică, de care noi, oamenii, nu suntem încă capabili. În condițiile aceleași surse, aceleași mătci, aceleași informații genetice, se obțin indivizi diferiți ai stupului, doar hrănind diferit pupele emise de matcă.

Noi nu am reușit prin hrană diferită să creăm indivizi diferiți.

Deci, albinele creează forme genetice, doar hrănind diferit aceste pupe.

Matca are o anumită formă. Cei care apără stupul au o altă formă, au maxilare puternice capabile pentru luptă. Îngrijitoarele nu au nevoie de această formă și de forță. Trântorii au o altă formă.

Se ridică o întrebare pentru cei care cred în evoluția speciilor: de unde știu albinele să hrănească într-un anumit fel încât să genereze un anumit tip de membru al societății lor?

Dar mai este o întrebare: de unde știu care este necesitatea momentului? Pentru că sunt perioade în care au loc pierderi de membri, distrugeri parțiale ale stupului. De unde știu că trebuie să se înlocuiască imediat? Cine numără? Cum știu ele că există un prejudiciu la nivelul soldaților sau al lucrătoarelor, sau la îngrijitoare, sau în altă parte.

Oare nu este evident că aici vorbim despre un program, iar matca-regina probabil că este cea care coordonează la nivel informațional pe diverse niveluri. Este greu de explicat științific, dar realitatea confirmă acest adevăr.

Există și modele diferite de funcționare al albinelor. Există o specie care își pune oul într-o altă ființă mică pe care o imobilizează și îi înțeapă ganglionul care îi permitea să meargă. În momentul în care se dezvoltă larva, aceasta se hrănește din ea ca dintr-o conservă vie.

Este interesant, noi, ca oameni, s-ar putea să nu știm care este ganglionul care imobilizează, dar ea, viespea, știe. De unde știe viespea lucrul acesta? Este un lucru extraordinar! Și, încă ceva, ea nu se hrănește niciodată cu părțile care ar ucide-o, ci doar cu părțile care o mențin vie.

Dacă privim diverse forme de manifestare a lucrurilor din natură sau univers nu putem să nu înțelegem că în spatele tuturor lucrurilor este o Inteligență care le organizează și le coordonează. Nu există nici o altă explicație.

Oare nu se poate vorbi despre întâmplare mai mult din perspectiva politizării științei, decât din aceea că această întâmplare ar avea suport științific?

Furnicile

Cu cât ne uităm mai atent, cu atât găsim comportamente surprinzător de complexe la niveluri nebănuite ale creației.

De exemplu, albinele comunică prin dans, iar furnicile dau dovadă de „spirit de echipă”.

Și la furnici există niște lucruri absolut uimitoare. Cuibul de furnici funcționează ca o familie perfectă, ca o societate aproape ideală. Doar că, din păcate, s-ar putea spune că sunt ca într-un regim sclavagist. Interesant este și faptul că au și niște turme ca de purici pe care le îngrijesc, le duc la păscut și cărora le dau glucoză, dar care sunt sclavii lor. Dincolo de acest aspect, nu putem ignora organizarea socială a furnicilor, ca să nu mai vorbim de drumurile organizate pe care le au.

Fără a insista pe lucrurile ce caracterizează un cuib de furnici, trebuie, totuși, să ne întrebăm cine le învață pe furnici să-și organizeze viața într-un fel ce dezvăluie gândire, coordonare, conducere, etc.

Noi trebuie să învățăm totul. Dar pe ele cine le învață?

Fluturele și metamorfoza lui

Modul în care fluturii cresc și se dezvoltă este foarte interesant. Cu siguranță, fluturii sunt cei mai cunoscuți, când vine vorba de procesul prin care o mică omidă se transformă într-o operă de artă înaripată.

Chiar dacă nu sunt singurele insecte care trec printr-o schimbare aparte în viață, numită metamorfoză sau holometabolism, totuși, în cazul fluturilor, această transformare este dintre cele mai deosebite și spectaculoase procese ce fascinează.

Ceea ce le deosebesc de altele insecte plăpânde, sunt aripile lor de o frumusețe încântătoare. Aceste aripi le permit să zboare, dar numai atunci când temperatura corpului lor este de 30 de grade. Cei mai rapizi fluturi pot zbura până la 30 de mile/ oră. Oamenii de știință estimează că există peste 28.000 de specii de fluturi în întreaga lume. Interesantă este limba lor lungă și flexibilă în forma unui tub, prin care aspiră polenul sau nectarul din flori. Puțini dintre noi știu că fluturii nu pot auzi, dar pot simți vibrații. Ei miros cu antenele lor, pot vedea culori pe care oamenii nu le pot vedea și, de asemenea, pot migra pentru a evita vremea rece. Ei pot trai de la 2 la 11 luni.

Fluturii au un proces de creștere foarte interesant. Ei se dezvoltă pe parcursul a 4 stadii: de la ou la larvă(omidă); de la omidă la crisalidă; de la crisalidă la fluture.

Ciclul vieții începe când un fluture își depune ouăle pe o frunză sau pe tulpina unei plante. După ecluzarea dintr-un ou mic, omizile mănâncă aproape constant timp de o săptămână sau două, până când stochează suficientă energie pentru a-și începe metamorfozarea. Apoi, se atârnă cu susul în jos de o ramură sau tulpină, se dezvoltă într-o crisalidă și își pierd pielea de omidă. După alte câteva săptămâni, fluturele adult iese din crisalidă pentru a începe un nou ciclu de viață.

Fluturele adult va începe procesul din nou, depunându-și propriile ouă.

În acest proces de viață interesant greu poate cineva să afirme constant că întâmplarea a avut o imaginație debordantă în dorința ei de a diversifica lucrurile și de a crea senzație.

Este oare atât de greu să se vadă în spatele acestui demers al metamorfozei un program biogenetic inteligent și de o complexitate care te obligă să recunoști că este ceva mult mai mult decât întâmplarea de a trece de o etapă simplă, la alta complexă?

Viermele de mătase al dudului, sau fluturele de mătase.

La fel ca și fluturele și viermele de mătase ne surprinde cu procesul de metamorfozare a lui. Ei sunt singura specie domestică dintr-o familie numeroasă ce cuprinde peste 70 de specii.

Este una dintre insectele cu metamorfoză completă, prezentând un ciclu evolutiv tipic cu 4 stadii: ou, larvă (omidă), crisalidă și fluture de mătase.

Fiecare stadiu de dezvoltare parcurs prezintă anumite particularități determinate atât de influența mediului extern cât și de funcționarea sistemelor neuroendocrine, care declanșează și reglează procesele de dezvoltare.

Oul fecundat, sau sămânța, reprezintă primul stadiu din ciclul evolutiv al fluturelui de mătase. Durata acestui stadiu totalizează cca 300 de zile în cazul raselor monovoltine (cu o singură generaţie pe an) sau 150 de zile în cazul raselor bi, tri sau polivotin (cu două, trei sau mai multe generații pe an).

Ouăle fecundate trec apoi printr-o perioadă de repaus aparent, care poartă numele de diapauză și de obicei, coincide cu anotimpul de iarnă.

Și în acest caz, cum se poate răspunde la întrebarea: cum se declanșează, reglează și dezvoltă ciclul de viață atât de complex al acestor atât de umile insecte? Să fie oare întâmplarea cea care a avut un cuvânt de spus? Sau există Cineva care a gândit, a știut și putut să declanșeze aceste procese greu de imaginat în profunzimea lor.

Merită să ne întrebăm, chiar dacă aceste întrebări vor rămâne doar retorice pentru unii care își rezervă mai puțin timp pentru a se gândi la aceste întrebări simple.

Totuși, aceste întrebări simple pot duce la răspunsuri esențiale cu privire la viață.

Muștele

Am crede că musca este inutilă și enervantă. Cu toate acestea, aceste insecte au o mare importanță dincolo de ceea ce credem noi. În rezumat, putem spune că aceste insecte sunt polenizatori, controlează dăunătorii și servesc drept hrană pentru alte animale insectivore.

Dar, mai putem spune că sunt descompunători de materie organică. Aceasta înseamnă că în timpul stadiului larvelor sunt animale saprofage.

Cuvântul saprofag se referă la animalul, insecta care se hrănește cu materii organice în descompunere.

Totuși, la un moment dat, fără existența muștelor și a bacteriilor, plantele și animalele și celelalte ființe vii care mor, nu ar mai putea urma procesul putrefacției așa cum se întâmplă acum, iar materialul organic nu s-ar mai recircula în natură. Asta înseamnă că după un anume timp plantele nu ar mai avea de unde să ia material organic și nu s-ar mai putea urma procesul de creștere, cu tot ce presupune el. Murind plantele, ar muri tot lanțul ecologic de care este legat.

Se desprinde un lucru evident, acela că, dacă din lanțul vieții, care este ciclic, lipsesc unele elemente, fie ele chiar și muștele sau bacteriile, atunci ar fi serioase probleme de existență.

Oare întâmplarea a pus verigile care formează complexul ecosistem în care trăim? Să se fi gândit întâmplarea și la cum să se descompună mai bine un organism sau altul? Să se fi gândit atât de profund, până în detalii, până la fiecare amănunt? Acestea sunt doar câteva întrebări ce pot să apară într-o gândire tangențială pe acest subiect aparent minor.

Oare nu ar fi realist să privim viața ca fiind extraordinar de complexă și dincolo de o explicație ce ține de un răspuns parcă evaziv, cel al întâmplării.

Prin știință noi, oamenii, nu putem decât să descoperim acest lucru și să ne minunăm, și chiar să îl explicăm. Totuși, mai putem face un lucru, acela de a recunoaște că, dincolo de ceea ce spunem sau gândim noi oamenii, există Cineva care Și-a spus cuvântul și Și-a pus semnătura pe tot ce există. Pentru El complexitatea nu este o necunoscută și nici nu a avut emoții să o creeze, știind că o poate controla și stăpâni.

Găina

Dacă începem să observăm lucrurile din jurul nostru nu se poate să nu se ridice întrebări care să ne pună pe gânduri.

Referitor la găină, am putea spune că ea este o fabrică de ouă. Ea are în ea tot felul de mecanisme prin care în fiecare zi dă câte un ou.

Dar, cum poate ea să facă un ou? Cum se formează oul închis într-o coajă de calciu?

De unde are găina atâta calciu ca să facă oul și, mai ales, coaja oului? Pentru că o coajă de ou presupune existența a mult calciu în organismul găinii. Dar ea nu mănâncă toată ziua numai calciu.

S-a observat ceva interesant, adică, dacă dai găinii să mănânce mangan, acesta se transformă în calciu. Parcă se fac transmutații, se modifică niște elemente în altele ca să facă calciu, ca să apară oul. Chiar dacă găinii nu i s-a dat calciu, totuși oul este înfășurat într-o pieliță transparentă și nu se împrăștie prin interiorul găinii.

Sunt lucruri formidabile tot ce se întâmplă cu găina, lucruri care nu pot fi înțelese nici de știință.

Parcă îți vine să spui puțin sarcastic: noi, oamenii, nu putem înțelege cum se face un ou, dar avem pretenții de a cunoaște pe Dumnezeu!

Păsările migratoare

O serie de păsări călătoare migrează în masă din unele ținuturi în altele, în anumite perioade ale anului, în vederea reproducerii și în căutarea unor condiții prielnice de trai. Ele pot străbate distanțe lungi din Europa până în Africa, de exemplu.

De ce, însă, păsările nu rămân definitiv la tropice?

Se știe că în timpul verii, la tropice ziua durează 12 ore, pe când în latitudinile nordice, până la 16 ore, sau chiar mai mult. Astfel, păsările au mai mult timp să construiască cuiburile și să strângă hrană pentru puii lor, hrană ce trebuie să asigure o creștere de 15 ori a masei puiului în 3 săptămâni. Astfel, verile nordice oferă păsărilor condiții mai bune de reproducere și mai multă hrană, de aceea migrarea înapoi către nord se mai numește migrare de reproducere.

Păsările migratoare se duc și se întorc în stoluri foarte mari.

Migrarea este considerată de unii cercetători unul din cele mai complexe bioritmuri din lumea animală. Activitatea migrațională a păsării este controlată de un ceas intern, ce lucrează pe un ritm aproximativ în același an.

De ce migrează păsările? Cum se orientează ele?

Despre păsările călătoare, migrația și orientarea lor există mai multe păreri.

Se presupune că păsările mai în vârstă și mai experimentate zboară în față, arătându-le drumul celor mai tinere. Astfel cunoștințele referitoare la drumul ce trebuie parcurs se transmit într-o oarecare măsură din generație în generație.

Totuși, unele păsări migrează însă singure. Ele oare de unde știu încotro trebuie să se îndrepte și cum să ajungă acolo?

Se presupune din nou că unele păsări se nasc cu un fel de instinct ce le indică în ce direcție să zboare. Subliniem însă un lucru care amintește de existența unor câmpuri morfogenetice, adică, sunt foarte multe specii în care urmașii nu-și întâlnesc niciodată părinții. Și cu toate acestea, în momentul în care apar pe lume, din ouă, știu exact ce trebuie să facă, unde să meargă și unde să migreze.

Ceea ce ni se pare fascinant este faptul că unele păsări se întorc chiar la vechile lor cuiburi.

Se mai presupune că multe păsări se ghidează după soare. Dar, chiar și așa ele trebuie să-și modifice permanent ceasul intern în funcție de poziția acestuia, pentru a stabili cu exactitate direcția de urmat. Bineînțeles, în acest sistem de orientare trebuie să ia în considerație și mișcarea soarelui.

Alte teorii spun că păsările care zboară noaptea folosesc stelele, bolta cerească, drept hartă sau alte teorii consideră că păsările în migrația lor folosesc câmpul magnetic al Pământului în stabilirea direcției.

Și cine mai știe cum se descurcă, dar se descurcă bine.

Mai trebuie spus că înainte de migrare, păsările își măresc masa. Unele păsări mici chiar își dublează masa. Păsările depozitează atâta grăsime încât să fie îndeajuns pentru zboruri neîntrerupte de câteva zile. La păsările mici se ard câte 500 mg pe oră de zbor.

Dincolo de toate acestea, rămâne în urma lor, dar și înaintea noastră întrebări la care noi nu putem decât să emitem teorii, să ne spunem o părere sau alta. Un lucru e sigur, această migrație ne uimește pe fiecare dintre noi, oamenii, mai mult sedentari, și mai puțin dornici de a ne risca viața în drumeții lungi și neașteptat de periculoase.

Somonul sau somonul de Atlantic, (Salmo salar) este un pește teleoștean, răpitor, migrator, din familia salmonide (Salmonidae), răspândit în bazinele hidrografice nord-atlantice.

Mulți dintre noi știu gustul lor, valoarea lor economică sau sportivă. Dar, posibil, că puțini știu faptul că îi caracterizează niște lucruri foarte deosebite de ceilalți pești, lucruri care sunt greu de explicat științific, și, dacă vreți, chiar logic.

Este un pește anadrom (potamotoc) care trăiește în mare, dar pentru reproducere urcă în apele dulci.

Pentru depunerea icrelor acești pești migrează, urcând pe apă în sus.

În timpul migrației, își schimbă complet înfățișarea, îmbrăcând o haină nupțială. În această călătorie, pe lângă efortul de a înota pe sensul opus de curgere a râului, ei se expun tuturor pericolelor, începând de la a se lovi de stânci, până la a fi mâncați de urși, pescuiți de oameni, etc.

În timpul călătoriei nupțiale, care poate dura și un an de zile, somonul nu mănâncă nimic, iar icrele se dezvoltă în timpul acestei călătorii pe seama grăsimii și a mușchilor. La sfârșitul călătoriei somonii sunt foarte slăbiți, carnea lor este decolorată și puțină, iar gura deformată.

Depune 800-1000 icre, în mici gropițe. După depunere, părinții de ambele sexe încearcă să coboare în mare pentru a se reface, dar cei mai mulți mor și puțini pești fac și a doua oară sau a treia oară călătoria nupțială.

Puii ce ies din ou trăiesc în apele dulci până ce intră în al doilea an de viață și apoi coboară în mare dincolo de platforma continentală, pe abruptul continental, la o adâncime de 500-1000 m. Ating maturitatea sexuală la vârsta de 3-4 ani.

În râuri vor urca de obicei numai după trei-patru ani de viață în mare. Atunci au o lungime de 1 m și o greutate de 15 kg. Unele exemplare bătrâne însă ating o lungime de 1,5 m și o greutate de 45 kg. Pescuitul acestui pește prețios se face în cantități mari în timpul migrației sale nupțiale.

Nu ai cum să nu te întrebi: de ce această migrație, înotând pe apă în sus, când au la îndemână toată apa oceanică? Ce rațiune îi îndeamnă să își riște viața doar pentru a-și depune icrele altundeva, în alte ape, departe de teritoriul lor? Ce mecanisme interioare declanșează acest comportament considerat de noi, oamenii, cel puțin ciudat și ilogic?

Știința poate avea o explicație sau mai multe, oamenii pot avea propria lor părere, dar ceva e sigur, și în această situație. Adică, faptul că acolo în „codul lor comportamental” există o informație pusă de la început, precis înscrisă de când sunt ei somoni, și care rămâne neschimbată peste generații, peste vremi și cât timp vor mai exista râuri spre care să migreze.

Mai amintim peștele Anghila europeană (Anguilla), lăsându-vă posibilitatea de a-l cataloga singuri în una dintre aceste direcții: evoluție sau creație.

Ar mai putea fi adăugate multe alte dovezi.

Poate ar mai merita să amintim, fie și în treacăt, despre „internetul copacilor”, despre sensibilitatea plantelor, despre sunete diferite emise de diferitele soiuri de ciuperci, și multe altele. Toate acestea și multe altele ne vorbesc despre un Creator „Tată”, o super Inteligență creativă, organizată, care ține în control și administrare tot ceea ce a creat la nivel macro univers, sau micro univers.

Trebuie spus că există mari dificultăți de a ocoli prezența peste tot și în toate a unei Minți geniale care a creat o multitudine și o diversitate de aspecte ale vieții care uimește în desfășurarea ei.

Să fie oare întâmplare? Să fie haosul atât de inteligent?

Întrebările sunt mai mult sau mai puțin retorice. Iar, răspunsurile rămân în așteptare, în continuare.

Sau, poate, unii chiar știu răspunsul.

Din perspectiva lor, a creaționiștilor, căci despre ei e vorba, ar mai rămâne de spus doar un lucru. Acesta este scris în Romani 1:19-20

„Fiindcă ce se poate cunoaște despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Așa că nu se pot dezvinovăți;”

………….

(Sursa informațiilor: Național Geografic; Wikipedia; Internet; diverse surse de informații de specialitate)

 
 
 
 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *