Dincolo de credința oarbă Partea a 3-a

 
 
 

Dincolo de credința oarbă

Dovezi ale existenței lui Dumnezeu
 

Partea a 3-a

C. Argumentul psihologic

D. Argumentul moral

 
 

*Poate ADN-ul să fie dovada existenței lui Dumnezeu?

*Se poate numi Microbiota (bacterii, arhee, alge unicelulare, protozoare, ciuperci și viruși) – „al doilea genom uman”?

*Poate creierul și ochiul uman dovedi existența unui Creator?

*Poate fi sufletul, duhul și conștiința umană dovada existenței lui Dumnezeu?

*Poate fi conștiința considerată o „lege” a naturii umane?

Argumentul psihologic, moral face parte din categoria argumentelor raționale

Ființa umană este de o complexitate incredibilă, uimitoare din toate punctele de vedere. Doar privind la universul nostru intern nu se poate să nu rămânem uimiți de bogăția și precizia acțiunilor din interiorul nostru, de procesele complexe care își fac singure treaba, fără să ne întrebe cum să-și îndeplinească funcția, sau cum să coopereze și să se susțină unele pe ele.

Amintim doar în treacăt că avem un trilion de celule pe kg. /corp, adevărați „servitori”, care ne susțin existența. În fiecare celulă din cele câteva zeci de trilioane de celule, cam cât are un corp uman, sunt peste 30.000 de reacții. Fiecare dintre aceste reacții, care funcționează cu o precizie incredibilă, este perfect controlată.

În microcosmosul uman electronii au viteze mai mari decât viteza luminii și străbat mii de kilometri/secundă. Rămâi uimit ce complexă este realitatea microcosmosului uman. De fapt, această complexitate, această precizie și armonie la nivelul biocosmosului uman, ne obligă să recunoaștem un adevăr, acela că noi știm că trăim, ne bucurăm de viață, dar nu prea știm, de fapt, ce înseamnă viața în profunzimea funcționalității ei. Chimia, fizica, biologia, biochimia etc trebuie să-și recunoască limitele în fața noțiunii de viață.

Există zeci de componentele și milioane de procese în organism, pe care noi nici măcar nu le conștientizăm, dar ele funcționează, iar noi existăm datorită faptului că organele noastre știu și își fac impecabil treaba.

Dar pe lângă componentele ființei umane omul mai are și rațiune, gândire, capacități de analiză, sinteză, memorie, sentimente, pasiune, trăiri, etc. Și în această privință, până la ora actuală, suntem încă foarte departe să putem să explicăm existența și funcționalitatea profundă a lor.

În continuare, prezentăm sumar câteva lucruri, cu gândul de a ne pune încă o dată întrebarea: ce este mai credibil evoluționismul sau creaționismul?

ADN-ul uman

Este el o dovadă a existenței lui Dumnezeu?

Știm că celula este cel mai complex și cel mai misterios sistem, care încă pune omul pe gânduri. Motivul este că moleculele organice sunt atât de complexe încât formarea lor nu poate fi explicată ca fiind coincidență și este evident imposibil ca o celulă organică să fi fost formată întâmplător.

ADN -ul, sau, altfel spus, acidul dezoxiribonucleic, se găsește în fiecare celulă a ființelor vii, de la cea mai mică ființă unicelulară până la om și coordonând acțiunile zilnice ale acestora. El este format, la rândul lui, din molecule organice foarte complexe. Este, practic, un manual de instrucțiuni, un program de trei miliarde de litere care condiționează, influențează și programează activitatea și comportamentul celulei într-un mod specific fiecărei persoane.

Dr. Francis Collins, directorul proiectului Genomul Uman (care a cartografiat structura ADN-ului uman) a spus că „ne putem gândi la ADN ca la un script cu instrucțiuni, un program de software, care stă în nucleul fiecărei celule.”

Mulți dintre noi, probabil știm că fiecare celulă din corpul nostru conține un cod foarte detaliat, asemenea unui program miniatural de computer. ADN-ul din celulele noastre este foarte asemănător cu un program de calculator extrem de sofisticat. Amintim că un program de calculator este alcătuit dintr-o serie de 1 și 0 (serie denumită cod binar) și poate arăta cam așa: 1011101101010011 și acest șir continuă. Succesiunea și distribuirea acestor cifre de 1 și 0 este ceea ce face ca un program să funcționeze corect.

În același mod ADN-ul este alcătuit din patru substanțe chimice – Adenina, Timina, Guanina, Citozina – pe care cercetătorii le abreviază A, T, G şi C.
Foarte asemănător cu seria de 1 și 0, aceste litere sunt aranjate în structura celulei umane cam așa: CGTGTGACTCGCTCCTGAT iar șirul continuă asemănător. Succesiunea, ordinea în care aceste litere sunt aranjate dă „indicațiile” necesare și suficiente despre cum trebuie să funcționeze celula. Uimitor este faptul că în spațiul minuscul din fiecare celulă a corpului tău, acest cod are o lungime de trei miliarde de litere!

Pentru a avea o idee a imensității informației cuprinse în codul ADN dintr-o singură celulă, să ne imaginăm că cineva ar citi în timp real acest cod cu o viteză de 3 litere pe secundă. În acest caz i-ar trebui peste 30 de ani pentru a-l citi în întregime, fără să se oprească nici ziua, nici noaptea.

Mai există un lucru ce trebuie specificat. S-a dovedit că 99,9% din ADN-ul unui om este similar cu materialul genetic al tuturor celorlalți oameni. Dar, ceea ce face unică o persoană provine din diferența de 0,1% în care cele trei miliarde de litere sunt ordonate în celulele tale.

Dar, ADN-ul mai are o particularitate. El este esențial pentru identitatea oricărui organism. Din această perspectivă, acest cod definește însăși unicitatea fiecărui om. Pe paza acestui aranjamentul, a celor trei miliarde de litere din celulele corpului uman, un guvern poate să-și identifice proprii cetățenii.

Totuși, poate vă întrebați din perspectiva evoluționismul, ce este așa de special în acest ADN? Importantă lui derivă din răspunsurile la întrebările pe care le ridică: cum a ajuns acest program cu informații atât de multiple, stricte și detaliate în fiecare celulă, respectiv celulă a corpului omenesc? Ce legătură este între niște simple substanțe chimice și informațiile genetice care determină conduita și activitatea unei celule?

Pentru că, din moment ce vorbim de informații programate, atunci ies din discuție cauzele biologice sau naturale. Asta fie și pentru faptul că informația nu este de natură materială.

În plus, este imposibil să existe informații atât de precise cu scopuri clar definite fără să fi fost incluse în celulă în mod intenționat și cu un scop. De reținut, o moleculă de ADN conține zone numite gene, zone fără funcție, precum și zone cu un rol încă necunoscut.

Perry Marshall, specialist informatician și autor de cărți inclusiv despre evoluție, el spune: „Niciodată nu a existat un program de calculator care să nu fi fost proiectat, fie că e vorba de un cod, un program sau un mesaj dat prin limbaj omenesc, întotdeauna a existat o minte inteligentă în spate.”

Filosoful britanic, Dr. Antony Flew, este un medic-genetician american, Director al Institutului Național de Cercetare a Genomului Uman al Guvernului Federal al Statelor Unite și un purtător de cuvânt de marcă al ateismul, foarte activ implicat în dezbaterile din în zona științifică. El spune că tocmai ultimele descoperiri științifice l-au determinat să accepte o concluzie, pe care n-a avut cum s-o evite, aceea că:” Existența unei super-inteligențe este singura explicație viabilă a originii vieții și a complexității naturii.” Factorul determinant al concluziei sale l-a constituit tocmai descoperirea AND-ului uman și complexitatea acestuia.

Asemeni acestui fostul ateu, Dr. Antony Flew, sincer în căutările lui, este de bun simț să ne punem întrebări și noi cu privire la acest atât de complex, de inteligent și coerent cod genetic de trei miliarde de litere ce comandă o celulă umană. Este evident, indiscutabil că celula conține o multitudine de informații care au scopuri precis determinate și care acționează pe baza unor comenzi inițiale.

Din această perspectivă, suntem în fața unor întrebări care solicită răspunsuri pertinente: Cine este autorul acestei informații? Cine a plasat acest cod informațional atât de funcțional în interiorul celulei? Cum ar putea cineva explica în mod plauzibil acest cod atât de sofisticat, și care abundă în „comenzi informaționale”, prin contribuția „întâmplării”?

Oare nu este mai plauzibilă acceptarea ideii că în spatele acestui cod informațional, acestei „rețete” necesare sintezei de proteine, să existe un emițător de informație, un Programator, și o planificare informațională intenționată?

Oare nu este acest mister al conceperii și funcționării misterioase a acestui cod informațional o dovadă clară în favoarea existenței lui Dumnezeu?

Din perspectiva creaționistă, numai o minte genială putea să realizeze un astfel de proiect. Întreaga structură a ADN-ului vorbește de existența unui proiect grandios, coerent și intenționat al unei inteligențe incredibile.

Dr. Francis Collins spune: „Este o experiență care mie îmi inspiră smerenie și venerație, să realizez că am reușit să întrezărim o mică sclipire din propriul nostru manual de instrucțiuni, care înainte era cunoscut doar de Dumnezeu.”

Microbiota umană

Microbiota, numită și microbiom, reprezintă ansamblul microorganismelor comensale, simbiotice, sau patogene care populează un ecosistem sau habitat (de ex. solul, apele, laptele, plantele, animalele, omul). Microorganismele care constituie o microbiotă sunt reprezentate de bacterii, arhee, alge unicelulare, protozoare, fungi și viruși.

Termenul microbiom, care este sinonim cu microbiota, are și alt sens: genomul colectiv al microorganismelor care populează un ecosistem.

Cuvântul comensal, se definește ca fiind o formă specifică de relații între două plante sau două animale, în care unul folosește resturile de hrană ale celuilalt.

Când vorbim de bacterii, oamenii se gândesc la ele ca la niște agenți patogeni. Asta și pentru că se accentuează mai mult o singură latură a lor, respectiv aspectul patogen.

Cuvântul agent patogen se referă într-adevăr la boală, la ceva care provoacă boli, infecții, care este purtător de boli.

Dar, mai este un aspect foarte important, mai puțin mediatizat, referitor la microbiota umană.

Deși cifrele disponibile sunt adesea inconsistente, noi informații afirmă că microbiota dintr-un corp uman numără 40 de trilioane de bacterii (400-4000 de tipuri diferite), reprezentând un kilogram din greutatea noastră corporală și fiind localizată în principal în intestin.

Ea conține milioane de gene, comparativ cu genomul uman, care are doar între 20.000 și 25000 de gene și este considerat „al doilea genom uman”. Este văzută frecvent ca fiind foarte asemănătoare cu un organ de sine stătător.

Interacțiunea dintre om și bacterii este uimitoare.

Nu am fi existat fără ele, organismul nostru nu ar putea funcționa fără microbiotă, aceasta având un rol bine definit în menținerea sănătății.

Cineva, poate se va întreba ce legătură este între Dumnezeu și niște microorganisme care se hrănesc cu resturi de la altceva și care au rol în fermentare.

Orice om, chiar și cel care are o privire fugară, nu poate să nu rămână uimit de complexitatea organismului uman în speță. Acest lucru te îndreptățește să îți pui întrebarea încă o dată: cum poate întâmplarea să producă, să gestioneze, să controleze acest mecanism supra sofisticat al unui trup uman, în speță, organism care este atât de complex și care funcționează cu o precizie uluitoare?

Cum poate întâmplarea, haosul să producă o așa organizare în fiecare celulă, fie ea și microbiană și să le dea un rol, un „job” bine înscris în „ fișa postului” în „atribuții de serviciu”?

Nu ar fi mai plauzibil să se vadă că în spatele acestei complexe funcționări există o Minte atotcunoscătoare, care știa și de această nevoie, am zice noi secundară, auxiliară, a organismului nostru. Dar, mai știa și că menținerea într-un echilibru a lucrurilor este vitală pentru om, și care știa că într-o cantitate redusă este benefică, dar poate fi nocivă în cantitate mare. Nu este uimitoare această reglare din mers a lucrurilor?

Medicina modernă recunoaște acest adevăr și spune că microbiota proteolitică este benefică în cantitate redusă, dar nocivă în cantitate mare, iar drojdiile au rol benefic minor, dar sunt nocive când formează micelii.

Dar, cine poate determina existența cantitativă echilibrată a acestor celule patogene? Cine „le-a spus” cum să se regleze cantitativ în așa fel încât să se asigure funcționarea precisă în limitele binelui omului și evitarea răului.

Aceasta activitate inteligentă se desfășoară în condițiile în care organismul uman este un ecosistem complex care găzduiește trilioane – mii de miliarde – de bacterii si alte microorganisme, trilioane de celule microbiene. Și fiecare celulă este specializată și știe exact ce are de făcut.

Mai amintim câteva lucruri despre microbiomul intestinal și cel al colonului.

Microbiomul intestinal include peste 1.000 de specii diferite de bacterii având peste 3 milioane de gene (de 150 de ori mai multe decât genele umane) și cântărind aproximativ 1-3% din greutatea corpului.

Microbiota intestinală are, deci, un rol esențial în procesul de fermentare a substraturilor nedigerabile, precum fibrele alimentare, iar acestă fermentație va susține creșterea microorganismelor, care produc acizi grași cu lanț scurt (SCFA) și gaze.

Un alt aspect interesant: o treime din microbiomul intestinal este comun majorității oamenilor, in timp ce două treimi sunt specifice fiecăruia dintre noi. Acest aspect face ca despre microbiome să se discute ca despre un fel de „carte de identitate”, sau „amprenta digitală”, ce individualizează fiecare persoană.

Prin urmare, interacțiunea dintre microbiom și sistemul imun intestinal sunt esențiale pentru a menține homeostazia mucoasei intestinale. Colonizarea rapidă a tractului gastrointestinal la nou-născuți joacă un rol esențial în dezvoltarea sistemului imun intestinal. Microbiota tranzitorie colonizează intermitent intestinul și este formată atât din microorganisme potențial patogene cât și nepatogene.

Mai amintim doar câteva lucruri despre acest subiect neexploatat suficient de știință până nu de mult. Microbiota colonului joacă un rol esențial în sănătatea organismului prin participarea sa la realizarea unor funcții importante: reglează funcționarea sistemului imun intestinal, prevenirea invaziei microorganismelor de bacterii patogene, sintetizarea unor vitamine, menține integritatea mucoasei intestinale, stimularea mișcărilor musculaturii intestinale pentru asigurarea tranzitului și reducerea senzațiilor neplăcute de disconfort și balonare, evitarea proceselor inflamatorii intestinale.

Microbiota nativă, rezidentă, este dobândită în primul an de viață și este o combinație unică pentru fiecare individ, precum amprenta digitală.

Și în fața acestei realități se ridică o întrebare, fie ea și retorică: cum poate întâmplarea, haosul să fie așa de „creativ”, de înțelept încât să susțină viața cu acel interes binevoitor pe care numai un creator superinteligent, cu o agendă creativă și organizatorică, o poate avea pentru lucrarea mâinilor Lui. În plus, cum poate haosul și întâmplarea să respecte identitatea individuală a fiecărui om?

Creierul omenesc

Este el o dovadă a existenței lui Dumnezeu?

Creierul funcționează altfel decât celelalte organe.

Amintim doar câteva lucruri legat de activitatea extraordinar de complexă a creierului uman.

Creierul nostru, prin rețeaua sa densă de neuroni, procesează simultan un volum impresionant de informații, peste un milion de mesaje pe secundă, mesaje care vin în primul rând, dar nu numai, pe calea celor cinci simțuri: văz, auz, miros, gust și simțul tactil.

El se caracterizează prin inteligență, prin capacitatea de a raționa, analiza, sintetiza, planifica, de a stimula sentimente, vise, etc. El procesează toate emoțiile, gândurile și amintirile noastre.

Celulele care alcătuiesc creierul uman pot stoca de până la 5 ori mai multă informație decât cuprinde toată Enciclopedia Britanică. (Enciclopedia conține articole cu peste 2,6 milioane de cuvinte și peste 2.000 de imagini).

Din cantitatea zilnică de informație, primită de creier, 126 biți/secundă sunt recepționați în mod conștient, restul informației rămâne în zona subconștientului. Matematicianul John von Neumann a calculat că mintea umană poate înmagazina 280 de catralioane de biți de memorie.

El analizează importanța tuturor acestor informații, sortându-le pe cele relativ lipsite de însemnătate. Această funcție de filtrare îți îngăduie să te concentrezi și să acționezi cu eficiență.

În fața unei astfel de realități atât de complexe și cu o activitate atât de uimitoare, câte argumente evoluționiste credibile pot rămâne în picioare în susținerea teoriei întâmplării, sau a încadrării omului în limitele animalice?

Ochiul uman

Poate ochiul fi o dovadă a existenței lui Dumnezeu?

Ochiul este unul dintre cele mai importante organe senzoriale – probabil este și cel mai complex dintre toate.

Ochiul uman dispune de peste 2 milioane de părți componente, fiind al doilea organ ca și complexitate al corpului uman, după creier.

Amintim că ochiul poate deosebi între 7.000.000 de culori diferite. Focalizează automat imaginea și poate urmări nu mai puțin de 1,5 milioane de mesaje simultan.

El se compune dintr-un sistem sensibil la schimbările de lumină, capabil să le transforme în impulsuri nervoase.

Ochii sunt un canal de comunicare între mediul înconjurător și creier, făcând parte din sistemul vizual ce este integrat în sistemul senzorial. Aceștia sunt unele dintre cele mai importante organe ale corpului, lucrând constant la acumularea de informație vizuală prin receptarea imaginilor noi pe suprafața retinei.

Iar despre retina ochiului se poate spune că depășește performanța unui calculator ultra performant de generație viitoare. Chiar și Charles Darwin afirmă în cartea sa „Originea speciilor” că evoluția ochiului prin selecție naturală pare absurdă la cel mai înalt grad. Ochiul este atât de avansat încât partea din spatele globului are o mărime de cam 3 cm și conține peste 137 milioane celule fotosensibile cu coturi și bastonașe.

Acest lucru este imposibil la om, dar nu la Dumnezeu.

Psalmul 94:9 „Cel ce a sădit urechea, s-ar putea să n-audă? Cel ce a întocmit ochiul, s-ar putea să nu vadă?”

Evoluția se concentrează asupra mutațiilor și schimbărilor survenite la organismele existente. Cu toate acestea, evoluția singură nu poate explica pe deplin apariția ochiului sau a creierului, adică apariția organismelor vii, dintr-o materie lipsită de viață.

Știm că teoria evoluționistă încearcă să explice originea vieții fără intervenția lui Dumnezeu. Dar, s-a lovit de propria limită când și-a dat seama că unele sisteme ale vieții sunt așa de complexe încât nu ar fi putut evolua. Unele lucruri ar fi fost imposibil să evolueze.

Termenul în care ei s-au împotmolit și încearcă să-l evită se numește complexitate ireductibilă. Ce însemnă aceasta?

În câteva cuvinte, complexitatea ireductibilă se referă la faptul că un sistem singular, cum este, de exemplu, ochiul, este compus din mai multe elemente componente perfect integrate și interdependente între ele, care contribuie la realizarea unei funcții de bază, în cazul nostru, vederea. Îndepărtarea uneia dintre aceste părți componente cauzează nefuncționalitatea eficientă a întregului sistem. E suficient să atingem vătămător un element component al ochiului, și vom înțelege mai bine adevărul acestei realități.

Creșterea umană

Este creșterea corpul uman și al viețuitoarelor o dovadă a existenței lui Dumnezeu?

Să ne gândim doar la câteva aspecte deloc de neglijat, legate de creșterea organelor noastre de când suntem concepuți intrauterin și până la maturitate, la modul de creșterea și oprirea creșterii unui organ la momentul potrivit, știut numai de codul nostru intern, la prioritatea în creștere a unui organ față de altul, la dimensiunea armonioasă a creșterii unui organ în relație cu altul, etc. De exemplu, dacă organele interne ar crește mai repede decât corpul nu ar mai avea loc în corp. Dacă inima ar crește mai încet în comparație cu corpul, ea nu ar mai putea alimenta tot organismul, cauzând grave disfuncționalități ale întregului organism. Dacă ochii ar crește mai repede decât orbitele, cam cum ar fi? Și putem continua, pentru că și o creșterea armonioasă este un subiect ce ține de un plan integrator pre-existențial în codul nostru funcțional.

Capacitatea de vindecare

Este clar că omul a trebuit să aibă încă de la început capacitatea de vindecare, altfel viața ar fi avut grave probleme de existență.

Probabil că nici nu ar exista viață, dacă organismul nu ar fi știut să se repare singur încă de la început. O rană deschisă, dacă sângele nu s-ar coagula, ar fi fost suficient să creeze probleme grave. De multe ori ne julim pielea și aceasta se poate reface singură. Putem continua să ne gândim cum ar fi dacă un os rupt nu s-ar suda, etc.

Se ridică o întrebare la care evoluționiștii întâmpină greutăți în a răspunde acceptabil, adică, controlăm noi cum se face acest lucru și când să se încheie acest proces de refacere?

Controlăm noi cât suc gastric să producă stomacul, sau cât de repede să ne bată inima? Și, lista poate continua, așa cum pot continua și întrebările noastre legate de cine a pus în noi aceste sistem de auto vindecare? Să fie oare întâmplarea? Sau și aici putem vede o Minte super inteligentă care s-a gândit la toate.

Înmulțirea și reproducerea vieții

Evoluționiștii au mari probleme în a da un răspuns convingător, când vorbim de complexitatea actului procreării. Ei au, de asemenea, probleme în a explica cum această „întâmplare supra inteligentă” creează două ființe diferite, dar complementare care, pe deasupra, mai sunt și capabile să procreeze o ființă ca ele, dar, în același timp, și diferită, unică.

Potrivit teoriei lui Darwin, prima maimuță trebuia să facă pui. Cu alte cuvinte, organismele celulare să apară nu de la simplu la complex, ci direct cu capacitatea de reproducere. Se pare că există un mic mare impas de logică și explicație creaționistă.

Se impune o concluzie pe această temă, fără drept de discuții, aceea că dacă nu ar exista funcția de reproducere, nu ar exista viața, omul, în termenii în care îi știm noi.

Sufletul omului

Omul, este conceput ca o trinitate: trup, suflet și duh. Sufletul este cel care cuprinde: a) componenta intelectului cu tot ceea ce cuprinde ea: gândire, capacitatea de analiză, sinteză, de memorare, etc; b) componenta afectului cu tot ce e specific sentimentelor, plăcerii, etc: c) și voința.

Materialiștii nu pot explica existența sufletului, a duhul omului, a conștiinței.

Ne oprim puțin asupra conștiinței.

Argumentul moral

Conștiința – legea firii umane

În termeni comuni, conștiința este adesea descrisă ca ducând la sentimente de remușcare, atunci când o persoană face un lucru care intră în conflict cu valorile morale ale sale sau existente la nivel social. Ea îl mustră când face rău și îl bucură pe om când face binele. Conștiința poate roade sufletul ca și caria lemnul. Uneori așa de tare mustră pe om încât acesta poate să cadă în deznădejde și își poate pierde speranța.

Charles Darwin credea că orice animal înzestrat cu instincte sociale bine marcate va dobândi inevitabil un simț moral sau conștiință, pe măsură ce puterile sale intelectuale se apropiau de ale omului.

Dar, această „voce interioară”, această „lumina interioară”, nu poate fi un reflex al materiei, sau ceva material. Ea este o putere nevăzută a sufletul omului.

De unde credeți că avem spiritul de moralitate? Poate cineva gândi că Big Bang-ul și întâmplarea au fost scânteia moralității? Ar fi greu de acceptat acest lucru prin evoluție.

Nici măcar cultura nu poate substitui această „voce interioară”, care a fost intrinsecă ființei umane tot de atunci de când vorbim de „bunul simț nativ”, sau de când ne-am putut orienta gândurile spre o „auto introspecție”, autoanaliză obiectivă proprie.

Creștini sau atei fără deosebire toți au în comun niște simțuri morale. Fiecare om de pe acest pământ și din orice societate sau cultură poate face distincția dintre bine și rău și poate să aleagă dacă face una sau pe cealaltă.

Evoluționiștii nu au răspuns pentru existența conștiinței, la fel ca și pentru suflet. Asta pentru că, dacă noi am fi evoluat, nu am fi avut orientarea spre absoluturile morale ale lui Dumnezeu.

Dacă aceste lucruri nu au evoluat, să ne întrebăm de unde au apărut? De unde știm că ceva e rău sau bun, și cum facem distincție între ele? Dacă nu am avea absoluturi morale, de unde am știm că e greșit să furăm, să ducem o viață imorală, să ne omorâm între noi, sau să furăm, etc.

Și fără aceste absoluturi morale nu am mai avea mustrări de conștiință, când ne-am face ceva rău, când ne-am aduce prejudicii unii altora și nedreptăți între noi de orice natură. Cum ar supraviețui omenirea dacă, atunci când nu ne-ar conveni ceva la vecinul, l-am omorî pur și simplu, apoi ne-am duce și am mânca și ne-am culca liniștiți și mulțumiți și fără nici o frică sau gând?

Fiecare popor din istorie a avut o percepție asupra binelui sau răului, a avut o formă sau alta de norme sau legi. Nedreptatea, crimele, minciuna, hoția, imoralitatea niciodată nu au fost asociate cu binele.

De unde am putea să avem acest simț al binelui și răului?

Creaționiștii consideră conștiința ca fiind glasul lui Dumnezeu în om, ca fiind legea morală scrisă de El în inima omului. În fibra conștiinței stau legile lui Dumnezeu, mai ales cele 10 porunci, legi cu privire la bine și rău, drept și nedrept, moral și imoral, frumos și urât, etc.

Găsim scris în Psalmul 40:8 „vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Și Legea Ta este în fundul inimii mele.”

Gândul nemuririi

Despre instinctul de conservare, despre acel instinct de apărare la om și animale în scopul menținerii ființei proprii s-a învățat, în general, la școală. Despre nemurire probabil se vorbește mai puțin în mediul școlar. Chiar dacă acest termen îl regăsim mai mult în domeniul religios, totuși, nemurirea este un subiect care a preocupat omul de-a lungul timpului. În literatura populară, și nu numai, „tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, alături de lupta dintre bine și rău, a fost unul din subiectele care a completat preocuparea omului și pentru lucruri de dincolo de el.

Amintim câteva aspecte cu privire la acest subiect:

Tendința omului de a sfida moartea o putem regăsi în destul de multe aspecte ale vieții. În lumea noastră modernă cel mai bine iese în evidență acest lucru în domeniul criogeniei, metodă prin care omul încearcă păstrarea trupul lui peste timp, în speranța că în viitor știința va avea un cuvânt de spus și va putea oferi defunctului o nouă șansă la viață. Criogenia este o metoda de îmbălsămare prin înghețare. Mai menționăm numai ideea imortalității digitale despre care ar merita să vorbim într-un articol viitor. Sau poate ar fi mai bine să lăsăm științei timp să vorbească, mai ales că pregătește un proiect uman pentru unii tentant, pentru alții total ieșit din etica condiției umane – transumanismul.

Pe linia acestui gând mai amintim eforturile omului de a rămâne în memoria și sufletul celorlalți sau în memoria colectivă peste generații.

Cu puține excepții, omul, chiar bătrân fiind, ar mai vrea o zi de viață în plus, chiar și dacă viața nu a fost prea generoasă cu el.

Se mai poate regăsi acest lucru în rândul oamenilor care își pot permite să-și întrețină sănătatea la standardele cerute de o bună funcționare a corpului, de a-și încerca puterile cu bătrânețea.

Preocuparea femeilor și nu numai pentru a arăta cât mai tinere și la bătrânețe a încurajat industria cosmetică de a prospera, folosind acest imbold considerat natural și pe care-l găsim numai la oameni.

Toate aceste aspecte și altele confirmă un adevăr regăsit pe paginile biblice:

El: „a pus în inima lor chiar și gândul veșniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârșit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu.” (Eclesiastul 3:11)