Isus -Fiul omului Partea a 4-a

Isus – Fiul omului
Partea a 4-a
 
 
 

A.Cine este acest Fiu al omului?” (Ioan 12:34)
Afirmația „Isus, Fiul omului” face trimitere la obârșia Lui umană, la descendența Lui din om, adică din „țărână”, din materie, având un trup și suflet asemănător oricărui omul, oricărui om născut pe pământ din oameni.

De asemenea, nașterea Lui poate fi văzută și ca fiind: „Născut din sămânța femeii” cu trimitere directă la începuturile omenirii, afirmație regăsită în Geneza 3:15.

Proorocul Isaia, prin profeția sa spusă cu vreo 700 de ani înainte de nașterea lui Isus, aduce lucrurile în punctul în care cu greu poți să nu recunoști adevărul: „De aceea Domnul Însuşi vă va da un semn: Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un fiu, şi-i va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi).(Isaia 7:14)

Isus nu a fost un om special în sensul că Duhul Sfânt a lui Dumnezeu ar fi venit peste El din când în când, la fel ca în cazul lui Samson, moment în care acesta primea o putere greu de înțeles și explicat de logica umană.

De asemenea, El nu a fost om nici în sensul în care este un creștin, a cărui corp este înțeles ca fiind „Templul Duhului Sfânt”. „Nu ştiţi că voi Sunteţi Templul lui Dumnezeu, şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?”(1Corintieni 3:16)

Prin trupul lui a curs sânge și apă. Aceasta reprezentând o marea dovadă a umanității Sale. Sângele Său uman îl definește în primul rând ca Fiul al omului, iar jertfa Lui de sânge a căpătat o valoare și o autoritate dumnezeiască recunoscută peste vremi și străbate eternitatea.
Sângele Său nu a avut o compoziție stranie a de lichid verde, sau altă culoare, cum apare în cazul zeităților din mitologiile create de oameni. El s-a născut om și a murit cum moare un om.

A trăit folosindu-se de rațiune, sentimente și voință.
El s-a dezvoltat cum se dezvoltă un om. A fost copil: „Iar Pruncul creştea şi se întărea; era plin de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era peste El.” (Luca 2:40)
El a trebuit să crească: „Şi Isus creştea în înţelepciune, în statură, şi era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.”(Luca 2:52)
El a avut însușiri omenești, însușiri necompromise de natura umană păcătoasă. El a obosit (Ioan 4:6); a flămânzit (Matei 4:7); a însetat (Ioan 4:7); a dormit (Marcu 4:38 ),a învățat să asculte, a strigat, a plâns, a suferit, a fost trist, etc. (Evrei 5:7)

El s-a arătat solitar cu fragilitatea omenească. (Ioan cap. 17)
El a fost ispitit în toate lucrurile, ca și noi; a fost nevoie chiar să fie îmbărbătat, încurajat de un înger (Luca 22:43)

B.Umanitatea lui Isus fără păcat?
Pentru noi cuvântul “ispită” implică ideea de a fi înclinat spre păcat, ceea ce este adevărat. Dar, mai este un sens scriptural cu privire la ispită, acela de încercare sau „test”. Testul credinței, a loialității, a dragostei față de Dumnezeu.
Și despre Adam putem spune că a fost un om adevărat, că nu a fost un om păcătos, atunci când a fost creat, dar el a cedat ispitei. Totuşi, Adam nu a fost creat sfânt, ci doar inocent. El nu avea o natură care să urască păcatul, nici puterea de a rezista păcatului, ca să nu mai amintim că nici nu știa ce e acela rău, sau păcat.

Dar, despre al doilea Adam, Biblia spune că Mariei, mama Lui, i se spune de către un înger: „Duh Sfânt va veni peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri, de aceea şi Sfântul care Se va naşte Se va chema Fiu al lui Dumnezeu.“ (Luca 1:35)

Chiar dacă Isus s-a identificat cu omul, în nevoile acestuia, asta nu înseamnă că a coborât ștacheta sfințeniei cerute de Legea lui Dumnezeu. El trebuia să fie Miel de jertfă fără cusur, să fie ”Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1:29)
Un mic păcat, un gând care să fi cochetat cu păcatul era suficient ca să fie descalificat și să nu mai fie „fără cusur”. Cea mai mare dovada că a fost fără păcat a fost dată de învierea Sa, prin care Dumnezeu a arătat că a primit jertfa Lui Isus, tocmai pentru că a întrunit toate cerințele de sfințenie cerute de Legea Lui.

Se poate afirma că umanitatea lui Hristos este unică și de excepție.
În natura Sa s-a putut vedea o detașare sfântă faţă de păcat, o puterea desăvârșită de a-i rezista, dar și o dragoste, o înțelegere dumnezeiască față de cei care nu pot să facă față păcatului.
Cu toate că El a fost pe pământ Om adevărat sub orice aspect, având duh, suflet şi trup omenesc, totuşi această umanitate a Lui nu a fost contamină, ci a fost sfântă, deoarece El a fost mai mult decât om: El a fost „Sfântul” care s-a născut prin „puterea Celui PreaÎnalt”.

Să nu uităm că acel Cuvânt care s-a făcut trup, este același Cuvânt despre care citim în Ioan capitolul 1 „Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El.
Nu numai că este adevărat că Hristos “n-a făcut păcat” (1. Petru 2:22 ), ci “în El nu este păcat” (1. Ioan 3:5 ) şi El “n-a cunoscut păcat” (2. Corinteni 5:21 ). El însuși sune că cel rău nu are nimic în El, John 14:30
Asta însemnând că cel rău nu și-a putut revendica nici un drept asupra lui Isus, tocmai pentru că în El nu a fost găsită nici o încălcare de Lege.

Diavolului I s-a dat permisiunea ca să Îl ispitească pe Domnul Isus tocmai ca aceaste ispitiri să fie văzută ca mărturii, ca dovezi în fața martorilor văzuți și nevăzuți, pentru a se dovedi desăvârşirea acestui “miel fără cusur şi fără pată” (1. Petru 1:19).
Dar, Satan Îl momește cu lucrurile care i-au fost date lui pentru o vreme. „Ţie Îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii; căci mie îmi este dată, şi o dau oricui voiesc. Dacă, deci, Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta.” (Luca 4:6-7)
Dar, unde ar fi fost logica, ca Isus să accepte să se închine lui Satan pentru a avea ceea ce de fapt a fost creat de El, chiar dacă pentru o perioadă de timp nu I-au mai aparținut de drept.
De aceea, nu întâmplător Isus spune la sfârșitul lucrării Lui pe pământ: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. (Matei 28:18)

Biblia ne spune că Isus a fost „ispitit ca şi noi”, dar fără de păcat, El poate să înțeleagă natura noastră, presiunile mari ce sunt aupra omului din partea nevoilor existențiale, poate să înțeleagă slăbiciunile noastre.
„Căci El ştie din ce Suntem făcuţi; Îşi aduce aminte că Suntem ţărână.”(Psalmul 103:14)
„Şi prin faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce Sunt ispitiţi. ” (Evrei 2:18)

Acum avem un Mijlocitor, un Preot care „poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi”, a celor care nu au avut puterea de a face față ispitei, și au căzut în păcat. Mai bine spus, a celor născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu. (Ioan 1:13)
„când a venit împlinirea vremurii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, ca să căpătăm înfierea. Şi pentru că Sunteţi fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: „Ava” adică: „Tată!” (Galateni 4:4)

„Deci, ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile? Cine va ridica pîră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care-i socoteşte neprihăniţi! Cine-i va osîndi? Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu, şi mijloceşte pentru noi!
Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?” (Romans 8: 31-35)

C. Ce înseamnă că Isus a venit într-o fire asemănătoare cu a păcatului?

În Romani capitolul 8 găsim scris: „În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus, m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii. Căci-lucru cu neputinţă Legii, întrucît firea pământească (Greceşte: carnea, aici şi peste tot unde e „firea pământească”.) o făcea fără putere-Dumnezeu a osîndit păcatul în firea pământească, trimeţînd, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. (Romans 8:2-4)

Pentru început, cuvântul „fire”, adică, natura umană face trimitere la înțelegerea omului ca fiind materie, adică, nu spirit. Între compoziția chimică a omului și cea a pământului există o legătură intrinsecă. Nu degeaba Biblia spune că suntem făcuți din țărână, adică, din elementele constitutive ale pământului. În această idee, amintim în treacăt doar câteva din cele mai importante: apa (65% din greutate), carbon (18%), hidrogen (10%), azot (3%), calciu (1,4%), fosfor (1,1%) etc. Surprinzător că pentru a susține viața, omul are nevoie de o cantitate extrem de mică de elemente, și totuși cheltuiește multă energie ca să și le procure. Existența acestor elemente cu rol de „pâine” pentru viața noastră zilnică condiționează însăși viața, dar și motivează acțiunile omului.

Trupul nostru își cere dreptul de a fi întreținut. Acest lucru este o prioritate în gândirea și acțiunile omului, pentru că vorbim de nevoile fiziologice elementare indispensabile. Aceasta pentru că întreținerea lui înseamnă asimilarea prin alimentație a tuturor acestor elemente chimice, și nu numai, și mai înseamnă și nevoia de a păstra proporția și echilibrul dintre ele. Asta pentru că existența acestui echilibru determină însăși bună funcționalitate a trupului uman.

În același timp, omul răspunde într-un mod cauzal unor nevoi fiziologice înțelese ca fiind adevărați motori care motivează acțiunilor umane.

Piramida lui Maslow, ca să amintim doar pe aceasta, ne conturează schematic perimetru triunghiular în care funcționează acțiunile omul. El, Maslow, așează la baza piramidei nevoile noastre fiziologice (de hrană, îmbrăcăminte, sex, de somn, etc). La următorul nivel spre vârful piramidei, el pune nevoile de securitate ( securitate fizică, cea de resurse, de sănătate, etc). Mai sus, apare nevoia de apartenență ( nevoia de dragoste, de prietenie, de familie, etc).

În continuare, fiecare la alt nivel este nevoia de stimă, de autorespect (de încredere, de respect din partea altora, etc), și, respectiv, la vârf piramidei, nevoia de autorealizare (nevoia de realizare de sine, nevoia de creativitate, moralitate, etc). Toate conlucrând la un bun echilibru interior al ființei umane.
Într-o înțelegere foarte sumară, cam în aceste perimetre ne desfășurăm viața.

Lucru acesta ar fi de înțeles. Doar că, Biblia ne spune și realitatea ne confirmă că omul nu este numai pământ, ci este și suflet și că: „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.” (Matei 4:4)
Însă relația om – Dumnezeu a fost întreruptă, prin căderea în neascultare a primului om, și după el toți oamenii. „Toţi s-au abătut, şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar.” (Romani 3:12)

Omul și-a întors privirea de la Dumnezeu spre el. Omul este o ființă căzută, nemaiputând: „deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.” (Romani 12:2)
Sufletul omului, cu tot ce presupune el, capacitățile lui intelectuale, cognitive, afective și volitive a fost corupte.
Nevoile omului au început să se învârtă în jurul unei singure axe, aceea a ego-ului. A fi și a avea devin verbele dominante, exacerbate ale vieții.
Egoismul schimbă direcția spre iubirea de sine, acumulare, după principiul machiavelic: „scopul scuză mijloacele”.
Nevoia devine poftă nepotolită, plăcerea devine pivotul dominant, libertatea devine libertinaj, sexualitatea devine desfrâu, etc.

În termeni biblici se poate spune așa: „Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume.” (1Ioan 2: 16)

De aceea și îndemnul Biblic este acesta:
„Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în El. Şi lumea şi pofta ei trece; dar cine face voia lui Dumnezeu, rămâne în veac.” (1Ioan 2:15-17)
Pe deasupra, lumea cu tot sistemul ei de valori, a fost și este o lume marcată de rău, coruptă și sub controlul Diavolului. Lumea cu oferta ei are un mare potențial ademenitor, ispititor, stimulând tentația, dorințele umane, nevoile umane mereu în creștere.

Aceste forțe intrinseci naturii umane sunt văzute ca fiind firea pământească, sau carnea, adică, natura umană pervertită, coruptă care acționează ca niște impulsuri, niște îndemnuri venite din interior.

Isus s-a întrupat, adică a venit în lumea noastră materială, într-un trup uman, material, la fel ca noi toți. Adică, având aceeași trup ca al nostru, aceleași nevoi și a fost sub imboldul acelorași impulsuri venite din interior, acelorași ispite venite din exterior.

Cu alte cuvinte, Isus a venit pe pământ pe terenul lui Satan. Pământul și tot ce era pe el au trecut în mâna lui Satan. Asta pentru că omul, prin ascultarea de Satan, a pierdut stăpânirea asupra pământului dată inițial de Dumnezeu. (Geneza 1:28) Iar Dumnezeu a dat Satanei ceea ce „reușise” acesta să câștige de la om.

Diavolul Îi spune foarte clar acest lucru lui Isus, iar Isus nu infirmă:
„Ţie Îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii; căci mie îmi este dată, şi o dau oricui voiesc.” (Luca 4:6)

El Și-a redus toate nevoile existențiale ale lui la minimum, și tot ce a făcut a fost făcut: ”ca să cunoască lumea că Eu iubesc pe Tatăl, şi că fac aşa cum Mi-a poruncit Tatăl.” (Ioan 14:31)

Sufletul Său, cu capacitățile sale ce țin de intelect și cunoaștere a fost subordonat exclusiv cunoașterii venite prin Duhul lui Dumnezeu și Legea Sa. El nu a fost învățat de nici un om, dar a uimit pe mai marii sinagogii evreiești încă de la vârsta de doisprezece ani. Toţi cari-L auzeau, rămâneau uimiţi de priceperea şi răspunsurile Lui. (Luca 2:47)

De asemenea despre voință , El Însuși spune: „Isus le-a zis: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis, şi să împlinesc lucrarea Lui. Voința lui nu a fost nici ea afectată, coruptă.” (Ioan 4:34)

În aceste condiții, Dumnezeu Însuși a avut grijă ca încă de la concepere Lui ca ființă umană, natura Lui dumnezeiască să nu moștenească „păcatul ereditar” al omului și nici să se amestece cu lumea în care a intrat. Dacă ar fi fost altfel, adică dacă ar fi moștenit „păcatul original” al omului căzut, atunci, potrivit cu Legea lui Dumnezeu, trebuia să moară și pentru El altcineva.

De aceea, chiar dacă nu ni se satisface curiozitatea de a înțelege conceperea Lui supranaturală, o acceptăm, o credem, pentru că ea a fost susținută de Cuvântul lui Dumnezeu prin oamenii Lui, proorocii, cu sute de ani înainte de a se fi născut Isus. „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: „ …Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii.” (Isaia 9:6)

Dumnezeu, de asemenea a vrut ca Isus, Fiul Său să nu aibă nimic de-a face cu lumea asta, să nu aibă nimic din lumea aceasta, nimic care să-L lege ca proprietatea sau preocupare. Deși Isus se trage din seminția regelui David, totuși El s-a născut într-o iesle săracă, într-o familie săracă, într-o cetate săracă, nu a avut ca posesie nici o palmă de pământ și nici o casă, nu a avut unde să-și culce capul. Iar despre familia lui, El spune: „Căci oricine face voia lui Dumnezeu, acela Îmi este frate, soră şi mamă.” (Marcu 3:35)

Deasemenea, sfințenia a fost probată în întreagă viață a lui Isus pe pământ. El a fost recunoscut și numit de ființele spirituale căzute „Te ştiu cine eşti: Eşti Sfântul lui Dumnezeu!”. (Marcu 1:24)
Biblia menționează în 1 Petru: „El n-a făcut păcat, şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug”. (1Petru 2: 22)

Isus a avut o natura umană cu tot ceea ce presupune ea, trup material, suflet (care presupune capacitati intelectuale, afective și voliționale) și duh. El a avut inclusiv duh uman. Găsim scris că:
Isus: „S-a înfiorat în duhul Lui, şi S-a tulburat.” (Ioan 11:33)
El a avut ca și noi și cele cinci simțuri care fac legătura cu lumea înconjurătoare, și care ne furnizează informațiile, dar care ne influențează inclusiv credința, dar credința Lui nu a fost atinsă de ele.

O fire asemănătoare cu a păcatului este în strânsă legătură cu ispitele, cu plăcerile acestei lumi, cu întregul sistem de valori care guvernează lumea căzută. Acestea lucruri parcă funcționează cu puterea unei legi în omul căzut.
Dar, în timp ce pentru om acestea au dus și duc la cădere, Isus a stat drept în fața oricărei ispite, nefiind îngenunchiat de nici o tentație a acestei lumi care „ zace în cel rău”.
Știm că ispitele sunt în directă legătură cu natura noastră păcătoasă, stimulând și direcționând voința. În ecuația firii păcătoase intră și actul decizional. Voința este albitrul care inclină balanța. Dar, în timp ce voința lui Isus nu a fost atinsă de corupție, voința omului a fost coruptă din ce în ce mai mult, în timp.

Pavel surprinde acest aspect ce înseamnă pentru om: „Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac! Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai Sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc, deci, în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine.” (Romani 7:18-21)

„Căci, când trăiam sub firea noastră pământească, patimile păcatelor, aţîţate de Lege, lucrau în mădularele noastre, şi ne făceau să aducem roade pentru moarte.” (Romani 7: 5)
În acestă fire umană cu toate ingredientele a venit Isus. Dar, El s-a păstrat la distanță de păcat. A fost asemănătoare cu a păcatului, dar fără ca El să fie căzut în păcat. Dacă s-ar fi abătut de la Legea lui Dumnezeu fie și în cea mai mică măsură, ar fi păcătuit și intra automat sub puterea Satanei. Satan ar fi avut drepturi asupra Lui, inclusiv aceea de închinare, marea dorință a „dumnezeului acestui veac”. Dar Isus spune clar: „El (Satana) n-are nimic în Mine;” (Ioan 14:30)

Deci, Isus avea o natură umană, dar natura lui umană nu a fost căzută, coruptă, așa cum s-a întâmplat cu fiecare om de la Adam încoace.

El nu a uitat nici o clipă pentru ce a venit, adică să facă voia Tatălui, care L-a trimis.
Voia Tatălui a fost salvarea omului păcătos. Prin sfințenia și dragostea Lui pentru Dumnezeu Tatăl și pentru om, Isus Cristos a schimbat macazul istoriei umane, căzute în păcat.

„Acum, deci, nu este nici o osîndire pentru cei ce Sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.” (Romani 8:1)

„În adevăr, cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, umblă după lucrurile firii pământeşti; pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului, umblă după lucrurile Duhului. Şi umblarea după lucrurile firii pământeşti, este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace. Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună. Deci, cei ce Sunt pământeşti, nu pot să placă lui Dumnezeu. Voi însă nu mai Sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte într-adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui. Şi dacă Hristos este în voi, trupul vostru, da, este supus morţii, din pricina păcatului; dar duhul vostru este viu, din pricina neprihănirii. (Romani 8:5-10)