Provocarea cunoaşterii – 1

 

 

(partea 1-a)

                                         Oare, este bine să ştii de rău?

 

El:  Este lipsit de logică să mi se spună că acum două mii de ani cineva a murit pentru mine. Sincer, propovăduirea crucii pentru mine este o nebunie! Nu înţeleg ce am eu cu Adam şi Eva, cu păcatul lor? În definitiv, era mult mai simplu să nu fi fost pus pomul acela cu pricina în calea lor. Se evita „mărul discordiei”!

Ea:  Da, chiar aşa. Ştii ce nu mai înţeleg eu? Dacă tot era aşa de inteligent Lucifer precum se spune, cum de nu şi-a dat seama că nu are şanse să se pună cu Dumnezeu? Nu ştia că Suveranul îi poate avea pe toţi la degetul mic? Păi, nu? … dacă ne poate cunoaşte până şi gândul!

El: Nu ştiu ce mai voia?! Ajunsese la cea mai înaltă treaptă de promovare. Cică era plin de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe! Cică era ”director muzical”! Cu alte cuvinte, el dădea tonul. Un fel de superstar prin cer!

 Ea: Da. Mi-a zis bunică mea că era mândru, ocoş, că şi-ar fi dat ifose ca şi când ar fi fost Dumnezeu! Asta mie îmi spune că şi-a cam ieşit din fişa postului…

El: Da, avea pretenţii mari. Îşi pusese în gând să fie chiar mai presus de Dumnezeu! Ori era tupeist, ori ştia ce vrea!!
Apropos, oare când i-or fi crescut coarnele şi coada? Cred că, dacă icoanele din bisericile ortodoxe l-ar fi arătat ca un luceafăr strălucitor, am fi avut probleme în plus… cu voi fetele!!!

 Ea: !? Ei, nu te ocoşi şi tu! Eu cred că nici aşchia voastră, a băieţilor, n-a sărit prea departe!

 Am auzit spunându-se că dracu trage sforile pe pământ, de când cu căderea îngerilor şi că face trafic de influenţă printre noi, pământeni, cum a făcut şi printre îngeri!

 El: Da! Oare, cum ar fi arătat pământul fără toată povestea aceasta a lui Adam şi a Evei?

 Ea: Chiar aşa! Io-l întreb pe profu’ din prima de toate astea, că tot facem religie de la anu’.

 El: Am auzit c-or scos deja religia din școli.

Ea: Păi atunci, nu ne rămâne decât să ne ducem direct la sursă. Se zice că Dumnezeu răspunde la rugăciuni. Sau mai bine la Biblie. Ce zici de-o experienţă ca asta? N-ar fi cool, zise ea cu zâmbetul pe buze în timp ce ridică din sprânceană și iși privi vecinul și colegul de clasă?

El: Se vede că ai sămânța lui Eva în tine. Te-ai șmecherit sau te faci că uiți că avem și internet.

Ea: Nu, fiul lui Adam. Eu doar văd lucrurile mai bine decât tine…

……………………………………

 

Astfel de întrebări şi atitudini ne sunt cunoscute. Fiecare dintre noi am mai putea adăuga încă o listă întreagă de întrebări sfredelitoare, care pot dezvălui frământările unui suflet înclinat spre dorinţa de a şti mai multe pe tema asta, de a ști, pe cât posibil, mai în profunzime pe ce lume trăiește.

Nu sunt puțini acei care se regăsesc în numărul celor care nu înţeleg de ce sunt implicaţi personal într-un conflict apărut cu mult timp înainte de a se fi născut ei, între Cel ce este Stăpân peste tot şi acela ce îşi dorea să fie şi mai mare stăpân, dar care devenise, între timp, „persoana non grata” în cer.

Posibil să ne întrebăm: dacă Lucifer nu a ştiut câte prune are în traistă, adică nu şi-a cântărit bine şansele şi a crezut că poate să-L apuce pe Dumnezeu de guler, că poate să-L înfrunte direct, atunci, totuşi, de ce şi-a pus Dumnezeu mintea cu el? În definitiv, cu cine? Cu o creatură! Un heruvim cu „trese pe umeri”, cu „distincţii pe piept” şi înzestrat cu strălucire, care nu și-a văzut lungul nasului și s-a umflat în pene. Nu putea să-l pună la punct cât ai bate din palme?

Interesant cum îl descrie Biblia: „Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, şi erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe: cu sardonic, cu topaz, cu diamant, cu hrisolit, cu onix, cu iaspis, cu safir, cu rubin, cu smarald, şi cu aur; timpanele şi flautele erau în slujba ta, pregătite pentru ziua când ai fost făcut. Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel Sfânt al lui Dumnezeu, şi umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare.”

Avea mare trecere în cer. A fost onorat cu cinste. Avea rang, era înzestrat cu talente artistice. Parcă era de aşteptat să fie recunoscător lui Dumnezeu. Poate ar fi fost potrivit să nu-şi depăşească atribuţiunile din fişa postului şi, cu atât mai mult, să nu declanşeze o revoltă populară în care să cuprindă o treime dintre îngeri. Ce îşi mai putea dori? De fapt, o spune singur. O spune fiecăruia. I-a spus-o şi lui Isus, inamicul nr.1 a lui, pe care chiar a încercat să-l ispitească, promițându-i că: „Toate aceste lucruri Ţi le voi da Ţie, dacă Te vei arunca cu faţa la pământ şi Te vei închina mie.”

Deci, îi lipsea un singur lucru – închinarea!

Insistând puțin, fie și numai în treacăt, asupra acestui gând a lui satan de a ispiti cu oferta lui pe una dintre cele trei persoane care formează Sfânta Treime, nu poți să nu te întrebi: totuși, din ce film e personajul acesta? E ca și cum un angajat al unei firme și-ar ademeni propriul patron cu oferta de a-i da pe mâini propria firmă, adică firma pe care tocmai patronul a înființat-o, dacă acesta ar renunța la prerogativele sale de patron și i le-ar da lui, angajatului. Parcă nu-ți mai ajunge logica să poți înțelege acest raționament. Te lasă fără cuvinte. Nu-ți rămâne decât să spui: ăsta da, tupeu!

Trebuie spus că nu se pune în discuție faptul că satan nu știa cine este Isus, de vreme ce toți îngerii căzuți, deveniți demoni sub stăpânirea lui satan, știau acest lucru și-I recunoșteau identitatea și autoritatea inclusiv pe pământ.

Dar, după cum prezintă Biblia situaţia, fie şi numai schiţat, reiese faptul că lucrurile au alunecat exact în direcţia aceasta. Cu Isus nu i-a ținut figura, dar, în schimb, a îngenunchiat o treime din îngeri, iar la nivelul pământului a dat de-a dreptul lovitura. A prins din prima! Cu alte cuvinte, a luat-o pe ocolite și a ajuns să fie „dumnezeul veacului acestuia” sau „prinţul puterii văzduhului !”.

De câteva milenii încoace îi ia la rând pe toţi oamenii. Nu-i scapă unul! Are cu mult peste o majoritate confortabilă. Şi-a creat o lume a lui, o împărăţie, după chipul şi asemănarea sa şi, pe deasupra, are închinători care-i cântă în strune.

Eşti îndreptăţit să te întrebi: în această ecuaţie cu mai multe necunoscute, ce a contat mai mult? Îndrăzneala lui Lucifer, o îndrăzneală ca a lui Prometeu din mitologia greacă, care a furat foc din cer, sau „slăbiciunea” lui Dumnezeu? Sau ce altceva? Până una alta, un lucru e clar: la el bunul simţ şi recunoştinţa or fi fost îngereşti, dar lipseau cu desăvârşire!

Un exercițiu de imaginație: ce am fi făcut noi, dacă eram în locul lui Dumnezeu şi am fi fost confruntați cu un înger sărit de pe fix. Posibil, ca în doi timpi şi trei mişcări, rezolvam problema. Era greu? Nu cred.

Dar, parcă simţim că trebuia să fi fost ceva la mijloc. Ceva mai mult decât o simplă răzvrătire cu consecinţe cosmice.

Astăzi, cei ce au făcut pași prin Biblie, pot fi încercați de un sentiment de jenă, privind gândirea zburdalnică de la începutul umblării lor pe calea credinței, o gândire cu nimic mai deosebită decât aceea a unor tineri în pragul cunoaşterii. Aceştia, acum, după anii de credinţă, s-ar putea chiar să spună, ”ce bine că Dumnezeu nu este ca noi!”.

Această afirmaţie ne duce cu gândul la începutul începutului, în timpul creaţiei, atunci când Dumnezeu a plănuit să facă om după chipul şi asemănarea Lui. L-a făcut trup, suflet şi duh. Fără a intra în detalii, amintim doar latura sufletului. În accepţiunea biblică, acesta însumează tot ce aparţine de intelect, afecţiune şi, respectiv, voinţă. El nu Şi-a dorit roboţi executanţi, ci persoane cu care să relaţioneze după principiul „cine se aseamănă, se adună!” – persoane care să fie trup şi suflet pentru El.

La drept vorbind, Şi-a asumat un mare risc. Uitându-ne la noi, oamenii, cred că nu era rău să se fi gândit de două ori înainte de a hotărârea să ne fi făcut! De fapt, au fost situaţii când a afirmat deschis că I-a părut rău că l-a făcut pe om!

Dar, tot Biblia ne spune şi despre ideea lui Lucifer de a trezi interesul omului de a „fi ca Dumnezeu”, în sensul de a cunoaşte binele şi răul. Sau, dacă vreţi, de a adăuga la cunoştinţa binelui şi pe cea a cunoştinţei răului. E adevărat că această idee le-a fost insuflată oamenilor de către satan într-un mod doar în aparență dezinteresat. Încă de la început, satan s-a dovedit ”inventiv”, vrând să dea omului, ceea ce, de fapt, Dumnezeu îi dăduse deja, adică, favoarea de a fi ca El.

Chiar dacă în timp, în decursul istoriei adversarul lui Dumnezeu și-a dovedit adevărata față cât și intenția sa șireată, vicleană, totuși, dorinţa omului de a cunoaşte mai mult decât binele, adică, de a cunoaște şi răul, pentru a fi ca Dumnezeu, nu a mai putut fi oprită, ea determinând de atunci încolo întregul mers şi demers uman. Gustul de a „scotoci al lumii prag” a marcat întreaga evoluţie, sau, după cum ar spune unii, involuţie umană.

Nu-i uşor lucru să simţi gustul dezamăgirii, nici chiar în cazul unui Dumnezeu, care nu poate fi luat prin surprindere. Cum ştim că El nu face lucruri fără rost, ne putem întreba, de ce, totuşi, a făcut pe om, ştiind de la început la ce se expune.

Dacă, totuși, a făcut-o, înseamnă că ştia El ce face și de ce face!  Această afirmaţie aparţine de logică.

La o primă citire a Bibliei, mai ales a Noului Testament, poți rămâne în memorie cu aceste cuvinte: neascultare, jertfă, răscumpărare, cumpărare, plan, preţ, valoare, legi, încălcare de legi, pedeapsă, avertismente şi multe alte lucruri de genul acesta. Dacă vreți, un cod moral-juridic, o adevărată economie de piaţă, cu nuanţă de cer şi pământ. O întreagă politică, un întreg plan multimilenar, o întreagă strategie şi tactică de luptă, ce urma să cuprindă cerul şi pământul, prins între vremi şi soroace.

Biblia ne face de cunoscut faptul că Dumnezeu avea într-adevăr un plan „alcătuit în Sine Însuşi”, pe care avea „să-l aducă la îndeplinire la împlinirea vremurilor”, cu scopul ancestral, de proporţii universale – „de a-Şi uni iarăşi toate lucrurile: cele din ceruri, şi cele de pe pământ!”.

Dorinţa de a-Şi uni iarăşi toate lucrurile, ne descoperă faptul că există o fază intermediară, caracterizată de lipsa de unitate: în cer, pe pământ şi între aceste două. Un timp în care lucrurile stau despărţite. O fisură pe coordonatele cereşti, înainte de toate, care apoi s-a extins şi a inclus, la un moment dat, întregul pământul.

Minunat este că Dumnezeu ”a binevoit să ne descopere taina voii Sale”, cu gândul „să pună în lumină înaintea tuturor care este isprăvnicia acestei taine, ascunse din veacuri în Dumnezeu.”

Noi cunoaştem desfăşurarea lucrurilor mai mult pe orizontală. Cunoaştem mai mult efectele acestei situaţii pe pielea noastră! Dar, n-ar fi lipsit de sens şi o incursiune pe verticală fie ea şi una sumară, o survolare a conjuncturii, pentru a surprinde cât mai multe aspecte ale acestui puzzle ceresco-terest.

Acea fisură a avut o cauză şi a apărut într-un anume moment. Biblia ne dă câteva indicii: „Tu ziceai în inima ta: <<Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.>>” „Ţi s-a îngîmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta… Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua, când ai fost făcut, până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine.”

O „lovitură de stat” cu nuanţe cereşti, un atentat direct la autoritatea şi competenţele lui Dumnezeu şi, pe deasupra, instigare la revoltă! Acuzaţii grave, nu glumă!

Un minim efort de logică ne ajută să acceptăm existenţa unei stări de spirit care ascundea germeni ai nemulţumirii. Un cineva care nu a mai vrut să se conformeze lui Dumnezeu. A vrut să fie ”out of box”. A apărut cineva, care a vrut altceva. Astfel, s-a deschis perspectiva unei noi „platforme electorale”, nemaiîntâlnite până atunci, marca „Lucifer”, s-au, dacă vreţi, o nouă ordine universală, prin care se contrabalansa starea de fapt existentă până atunci. Se înfiripa perspectiva unui nou partid. Parcă ne sună cunoscut! Uite aşa, a apărut un contracandidat la funcţia de „Dumnezeu”. Un nou ”dumnezeu” al cerurilor şi pământului, un nou stăpân al universului! Asta da, miză!

Strălucitor era, ştia ce voia, promisiuni electorale avea, nu trebuia decât să câştige încrederea audienţei, să fie convingător.

Pentru aceasta, trebuia să aducă în discuţie întreaga stare existentă, ce este şi ce face Dumnezeu ca Şef în exerciţiul funcţiunii. Nu putem şti exact ce speech a avut, ce capete de acuzaţie, ce argumentaţie a avut. Un lucru e sigur, că nu L-a lăudat! Din contră! Mai repede putem spune că a pus sub semnul întrebării pe Dumnezeu în esenţa Lui. A adus în discuţie caracterul Lui, ordinea impusă de El şi legile Lui peste care nu se putea trece. A redefinit, în termenii doriți de el, binele, adevărul, justiţia, dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu pentru creaţie.

Interesant este faptul că s-a descurcat cu tehnicile electorale. Şi-a crescut şansele când a început campania „door to door”. Pentru că a reuşit să convingă o treime din îngeri, am putea spune că şi-a dovedit abilităţile de „lider”. Interdicţia „să nu mănânci” din pomul oprit şi avertismentul sever, „vei muri negreşit” a reprezentat o oportunitate. Şi-a croit promisiuni conjuncturale cum nu s-au mai auzit până atunci pe pământ. Crezul, principiile de viaţă şi promisiunile lui electorale, dacă şi le-ar pune pe bennere, ar suna cam aşa: Fii puternic! Fă tu legea! Puterea e în mâna ta! Acces nelimitat la informaţie! Cine deţine informaţia, deţine puterea! Libertate! Prosperitate pe gustul tău! Atinge-ţi scopul, indiferent de mijloace! Viaţa e frumoasă, trăieşte-o fără limite! Lumea întreagă e a ta! Fii liber, trăieşte-ţi clipa! Străluceşte! Ieşi în evidenţă! Ieşi din rând! Epatează! „Fii out of box!

A creat premisele unei campanii electorale în care s-a implicat cu tot potenţialul, cu toate armele ”marca Lucifer”. În primul rând, a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca Dumnezeu să nu fie cunoscut aşa cum este El. Nu degeaba Biblia spune: „viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis Tu.”

L-a „pictat” pe Dumnezeu ca fiind un Stăpân care impune o ordine totalitară, gen regim militar, în care, în numele Legii, eşti terminat pe vecie, dacă încalci o lege, oricât de mică ar fi ea. Un autoritar nedrept, fără milă, pentru care iubirea era îngustată și libertatea îngrădită printr-o mână de fier.

Miza lui era – un Dumnezeu înfrânt pe propriul teren, cu propriile arme! A pregătit o tactică de zile mari! Se baza pe raţionamentul următor: dacă Dumnezeu înăbuşea în faşă o acţiune rebelă sau decapita un răzvrătit, confirma prin aceasta exact acuzaţia: că este un tiran, un Dumnezeu fără milă. Iar dacă relativiza Legea, tolera nelegiuirea, sau închidea un ochi în numele bunătăţii, a iubirii, recunoştea automat existenţa unei sau unor fisuri în principiile şi sistemul Lui de valori, în strategia de guvernare universală pe care o impunea. Aceasta presupunea abdicarea de la adevărul absolut al Cuvântului Său, de la valorile absolute de bine, frumos, adevăr, dreptate, şi în ultimă instanţă, de la armonie, așa cum o vroia El. Presupunea faptul că, în acest mod, recunoaștea implicit și explicit că întregul lui sistem de valori nu este perfect, și că El, ca Stăpânitor, are slăbicini și imperfecțiuni.

După logica lucrurilor, Dumnezeu a fost pus în situaţia în care trebuia să accepte una dintre aceste variante. Asta însemna, de fapt, … şah! Chiar, șah mat!

În acest contextul pământul a devenit o adevărată tablă de şah, mai ales având în vedere tocmai faptul că omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Te mai miri de ce ne urăşte pe noi, oamenii! Satan și-a pierdut locul, privilegiile şi funcția. Acum, omul este privilegiat în ochii lui Dumnezeu. Satan, însă, nu i-a putut trece omului cu vederea aceste privilegii, mai ales că el, cândva, a primit ”în mână” instrumentele cu care cânta spre lauda lui Dumnezeu, iar omul a primit în inimă harul de a-I cânta o veșnicie întreagă ”lauda slavei harului Său,”.

În plus, el sau îngerii niciodată nu au avut privilegiul de a fi numiți ”copii ai lui Dumnezeu, născuți nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.”

Totodată, El numai pe oameni i-a vrut ”preoți ai Dumnezeului Celui viu”, și, respectiv, „templu al Duhului Său Cel Sfânt”, iar în veșnicii, moștenitori ai Împărăției Lui, cu tot ceea ce presupune aceasta.

Astfel, omul a devenit ținta preferată a lui satan și pentru miza mare de a-i avea îngenunchiați și, respectiv, închinători ”devotați” tocmai pe aceia în care Dumnezeu și-a investit ”chipul și asemănarea”, Și-a pus Duhul Său cel Sfânt și de la care avea cele mai mari așteptări.

Adversarul lui Dumnezeu a pus în mișcare un adevărat arsenal de război spiritual. S-a dovedit expert în tot felul de tehnici subversive, subsidiare, subtile, de care omul nu s-a prins ușor, dar a cedat uşor. A ridicat îndoiala la rang de ştiinţă, iar din știință și tehnologie a făcut instrumentul cu care a forat adânc ”terenul cunoașterii”, încercând ba să-L discrediteze pe Creator, ascunzându-i existența sub straturile timpului, ba să-L ”îngroape” pe Iisus, negându-i identitatea și autoritatea prin mâna propriei creație!

A schimbat ecuația iubirii și termenii libertății și a convertind în monede relative întreg sistemul de valorile de bază din economia lui Dumnezeu, făcând ca ”binele, adevărul, dreptatea și frumosul”, așa cum le-a vrut Dumnezeu, să fie tot mai dosite în spatele scenei istoriei umane.

A ridicat mândria la rang de virtute, ea curgâng ca ”mierea” pe buzele celor mai mulți dintre oameni, iar din fructele ei, adică din laudă, din vorbirea de rău, din calomnie samd a făcut prăjitura zilei.

A mai adăugat frica, fățărnicia, duplicitatea și multe altele de acest gen, făcând din ele pretexte de a te ascunde de Dumnezeu și de adevărul Lui.

A mai făcut un lucru interesant. A luat avans alegând partea ”tare” a lucrurilor. Şi-a ales caimacul – marea majoritate a femeilor şi bărbaţilor noştri frumoşi, potenţi fizic, intelectual, sexual, cu carismă, cu caracter şi voinţă puternică. Le-a promis că le va pune lumea la picioare, că vor străluci.

Pe deasupra, a mărşăluit mult pe satisfacerea nevoilor noastre fiziologice, și, mai ales, a celor sexuale, și de realizare de sine.

A pus o singură condiţie: închinarea! O închinare pe fondul ascultării obediente. Sau, cu mai multe cuvinte, a cerut să fie recunoscut el ca stăpân al intelectului, al afectului, al voinţei, al timpului, al întregii nostre fiinţe, a ceea ce suntem, chiar şi a ceea ce avem, furând inclusiv ceea ce am fi putut avea. De cele mai multe ori, în goana noastră nebună după bani, faimă, carieră, iubire şi câte altele or mai fi, – adică, goană după vânt! – ne lăsăm singuri înșelați, uitând că ne dăm în schimb – sufletul!  Nu puțini dintre noi, chiar ne dăm sufletul într-un mod ușuratic, pentru o „farfurie de linte”, adică, pe nimic!

Dumnezeu, însă, a ales: „… lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari. Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt; pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu.” Deoarece lumea, cu înţelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu în înţelepciunea Lui, El „a găsit cu cale să mântuiască pe credincioşi prin nebunia propovăduirii crucii”. Acest lucru, pentru iudei este o pricină de poticnire şi pentru neamuri o nebunie.  Dar, pentru cei chemaţi este „puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu”.

Totuși, prin această alegere, El n-a rămas în urmă.

În decursul a câtorva mii de ani, perioadă în care El s-a lăsat contestat, părăsit, batjocorit, judecat, condamnat chiar omorât de propria creaţie, în aceste circumstanțe cunoştinţa binelui a crescut paralel cu cea a răului – aşa cum grâul creşte împreună cu neghina. Cu alte cuvinte, răul a venit la pachet cu binele. Răul este lipit de bine. Deseori este greu să discernem între ele. Prea de multe ori vedem că-i rău, când nu-i bine! Îl vedem pe pielea noastră. Partea bună a acestui lucru ar trebui să fie acela de a ne ajuta să știm să alegem în cunoștință de cauză. Întreag procesul de cunoaștere al omenirii va avea ca rezultat final faptul că am văzut un adevăr, adică, acela că răul nu-i bun și că nu-i de dorit, așa cum credea inițial Eva. Aşa cum ”iarna nu-i ca vara”, nici rău nu-i ca binele!

Ajunși în acest punct, am putea fi tentați să spunem:  ”Dă-ne, Doamne, mintea românului, da’ pe cea din urmă!”

Continuare în partea a 2-a (Fragment din partea a 2-a: Cunoaşterea – mărul discordiei! Da, cunoaşterea este de dorit. Asta și pentru că, în cele din urmă, ea înseamnă …) (Categoria Viaţă şi moarte)