Duhuri bune de gură – 5

 

                                              

(Partea a 5-a)

                                            Un Dumnezeu de neînţeles!

 

Evanghelistul: A mai rămas ceva de spus de săptămâna trecută, când ne-am întâlnit ultima dată. Eu nu ştiu ce a fost mai greu pentru Isus, lovitura primită din partea omului, la care, totuşi, se aştepta sau lovitura din partea Tatălui, un lucru neaşteptat, unul la care nici Isus nu se gândise şi de care nici nu I se pomenise iniţial. Total neprevăzut!

Este unul din vârfurile suferinţei lui Isus, despre care încă nu ţi-am vorbit. Aşa că, azi aş vrea să subliniez câteva lucruri legate de ceea ce eu consider că a fost unul dintre cele mai greu de suportat lucruri la care a fost supus Isus, comparabil cu însăşi rugăciunea din Gheţimani, acea rugăciune ce a atins limita dintre transpiraţie şi sânge. De asemnea, această suferinţă adâncă concurează în tensiune şi cu tot supliciu condamnării şi răstignirii, începând din curtea palatului şi terminând cu răstignirea Sa pe Golgota, locuri unde oamenii şi-au dovedit răutatea ajunsă la paroxism.

Tânărul: Am reţinut faptul că ai zis că Isus nu se gândise la acel lucru şi nici nu i se spuse. Trebuie să fi fost un lucru greu de spus!

Evanghelistul: Da. E vorba de experienţa părăsirii lui Isus în cel mai crunt moment al vieţii Lui de către Cel care afirmase în faţa cerului şi a pământului: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea.”

Adică, tocmai de către Cel pe care L-a slujit cu sfinţenie toată viaţa Lui pe pămîntul acesta blestemat.

Cine poate înţelege durerea din strigatul lui Isus: „Eli, Eli, Lama Sabactani?” adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei: 27:46)

Acest strigăt pe cât de scurt a fost, pe atât de intens, asemeni unui piron bătut direct in inima, de către Însăşi Tatăl Său, Dumnezeu.

Nedumerirea Lui sporea suferinţa şi pentru faptul că nu înţelegea motivul pentru care a fost părăsit. Ce Îl determinase pe Cel ce Îi era şi Îi este Dumnezeu şi Tată, să-L lase singur într-un astfel de moment crucial al existenţei sale pământeşti! Cu siguranţa că în toată viaţa Lui, Isus nu s-a simţit vreodată părăsit de Tatăl Lui. Totuţi, de ce aşa? Totusi, de ce atunci? Şi tocmai în cel mai crunt moment, când ar fi fost de aşteptat o mângâiere!

Pentru marea majoritate dintre noi a nu simţi prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră, poate trece neobservată uşor. Pentru unii nu e nici o pagubă! Dar nimeni nu ştie mai bine ca Isus ce înseamnă să fii părăsit cu adevărat de către Dumnezeu, fie şi numai pentru un timp foarte scurt.

Aş zise că e comparabil cu moartea spirituală! Ce crunt trebuie să fi fost această experienţă pentru El. Omul poate trăi în această stare de mort spiritual ani întregi, chiar o viaţă întregă, fără să realizeze această situaţie. Dar unul care ştie să facă diferenţa, ştie şi ce înseamnă să fie despărţit de Dumnezeu cu toate consecinţele ce decurg de aici. Eu, aş aminti doar câteva lucruri. Aş începe cu pierderea păcii, acelei păci ce „întrece orice pricepere, care păzeşte inima şi gândurile” în mijlocul marilor probleme şi care te ajută să vezi dincolo de norul din viaţa ta. Pierderea păcii, care este ca o gardă protectoare în jurul sufletului, lasă sufletul în bătaia şi furtuna gândurilor şi senzaţiilor,  care, la rândul lor, lovesc din plin puterea voinţei şi a nădejdii. Sufletul ţi se prăbuşte în propriul hău!

Ştiu că primii oameni, Adam şi Eva ar putea să descrie mult mai bine această stare sufletească, pe care nu mi-o doresc şi pe care nu o doresc nici duşmanilor mei.

Cine poate descrie hăul şi dezamăgirea în care cazi când te simţi sau chiar eşti părăsit chiar de acela de la care sperai ajutor sau o vorbă bună, şi de la care nu te-ai fi aşteptat vreodată să te părăsească, mai ales într-unul din cele mai tragice momente din viaţa ta!

Acest lucru pot să-l înţeleagă cel mai bine, acei oameni care au fost părăsiţi exact de persoana în care au investit cea mai mare încredere şi pentru care şi-ar fi dat oricând viaţa.

Tânărul: Asta, cred că înţeleg. Am trecut şi eu printr-o experienţă cu prietena mea, prima mea iubire, o creştină din biserica pe care o frecventam. Eu, iniţial, pentru ea am venit acolo, dar ea m-a părăsit după un timp, tocmai când eram pe cale să-i cer mâna. Şi s-a dus cu unul din biserică mai cu dare de mână, zise el după câteva secunde. Eu nu prea am ce oferi, doar ce mi-a pus Dumnezeu în desagă. Dar mi-aş fi dat şi viaţa pentru ea. O iubeam mai mult decât pe mine.

Evanghelistul. Da, se întâmplă. Totuşi, eu zic că e mai bine că s-a dus înainte de a intra cu ea într-o căsătorie prin legământ în faţa Domnului şi apoi să-i fi venit dorul de ducă. Durerea era mult mai mare atunci. Încrede-te în Dumnezeu că nu te va uita nici pe tine, cum nu m-a uitat nici pe mine. La momentul potrivit vei întelege mai multe. În acel moment şi tu vei fi mai pregătit pentru un astfel de „jug” şi amândoi, tu şi soţia ta, veţi putea vorbi de o „funie împletită în trei”, cum spune Biblia.

Tânărul: Mm da! Poate că ai dreptate.

Evanghelistul: Acum, revenind la „oile noastre”, aş aminti totuşi faptul că, a vorbi noi doi despre suferinţele noastre, în contextul unor suferinţe şi jertfe supreme, presupune riscul de a fi novici în toată puterea cuvântului. Aşa că, un minim de bun simţ ne obligă să revenim la jertfa lui Isus recunoscându-i valoarea incomensurabilă! În faţa ei cuvintele pălesc şi lucrul cel mai nimerit ar fi acela de a îngenunchea şi de a cere har şi îndurare. Ce mai rămâne de făcut este tot ceea ce poate să facă un rob bun şi credincios, care vrea să intre în odihna şi bucuria stăpânului.

Duhul de religiozitate: Lasă, lasă modestia, evanghelistule! Spune adevărul despre biserica ta, în care se vorbeşte despre jertfă, dar puţini credincioşii  se încumetă la a jertfi cu adevărat. Puţini sunt aceia care se jertfesc în post şi rugăciune chiar pentru ei înşişi sau pentru cei din casa lor, ca să nu mai vorbesc de jertfa pentru aproapele vostru.

Cei mai mulţi dintre voi concurează cu brio farisei de altădată. Ba, chiar aş spune că un fariseu ar putea fi mai îndreptăţit la mântuire decât unul dintre ai voştri, care are pretenţii la mântuire prin credinţă. Asta şi pentru că fariseii posteau, dar mulţi dintre cei care-şi zic astăzi credincioşi nici măcar nu mai postesc cu lunile, cu anii, ce să mai zic de alte lucruri!

Evanghelistul: Totuşi, tocmai în acest context al suferinţei, al jertfei, se impune de subliniat încă un lucru cel puţin la fel de valoros, cu aceeaşi valoare incomensurabilă cu a suferinţei lui Isus, adică, acela al dragostei lui Dumnezeu pentru Fiu Său.

Tânărul: Se poate vorbi de dragoste de Tată la Dumnezeu, în această situaţie particulară, extremă cu Fiul Său?

Evanghelistul îi zâmbi, înţelegând resorturile întrebării lui directe.

Evanghelistul: Acolo pe cruce, prin jertfa lui Isus, Dumnezeu Tatăl şi-a dat ultimul „test” de adevărată iubire faţă de om, dar şi faţă de întreaga Sa creaţie, pe care Şi-o dorea răscumparată din mâna celui rău.

Aceasta confirmă, dacă mai era nevoie, atât faptul că Dumnezeu nu se juca cu păcatul şi nici nu juca un rol dramatic cu finalitate discutabilă într-un film regizat şi jucat în acele momente pe marea scenă a pământului sau a universului.

Dumnezeu, în sfinţenia Sa, nu putea privi la păcatele pe care Isus le purta în acele momente, iar pe de altă parte să-Şi mângâie Fiul cu vreo vorbă sau măcar cu privirea. O astfel de privelişte te putea duce cu gândul la un fals cu iz spiritual, sau, cel puţin, la o scenariu specific uman.

În acele momente Dumnezeu era Judecătorul care şedea pe scaunul de judecată. Atunci, Dumnezeu un era Dumnezeu-Tată.

La judecată, printr-un act de justiţie, se face dreptate, asta o ştim şi noi, oamenii. Isus era văzut de Judecător ca fiind pus în rândul celor păcătoşi, ca „purtător de păcate”, care trebuia să primească o sentinţă potrivit cu Legea divină, adică, sentinţă mortală! De aceea a şi fost crucificat între cei doi călcătorilor de lege, între cei doi tâlhari.

Acele momente unice pentru omenire au atât o încărcătură cosmică cât şi eternă. Cu ochii minţii noastre putem privi complexitatea, valoarea şi implicaţiile lor doar în termenii limitaţi ai naturii umane.

În cel moment pe cruce, mai mult ca oricând altcândva, s-au întâmplat cel puţin două lucruri cruciale. În primul rând, faptul că Golgota a fost locul unde întreaga Dumnezeire, TATĂ, FIU ŞI DUH SFÂNT şi-au declinat fără putinţă de tăgadă adevărata dragoste pentru om, înspre beneficiul etern al acelui care a fost creat „după chipul şi asemănarea noastră”, adică a omului.

În al doilea rând, pe Golgota, iubirea lui Dumnezeu pentru omul căzut s-a arătat într-o măsură comparabilă cu dragostea pentru propriul Său Fiul.

Dacă în Ghetimani, Isus Şi-a aţintit întreaga fiinţă în direcţia în care vor merge lucrurile, punând astfel cruce oricarui alt sens, oricarui alt posibil gând sau faptă, la Golgota Isus a confirmat, legiferat şi imortalizat pe vecie  convergenţa în gând, vorbă şi faptă dintre El şi Tatăl.

Dacă în Gheţimani Isus a marcat definitiv direcţia şi hotărârea cu care a dus la îndeplinire tot ce a fost scris, la Golgota a dat o strălucire eternă hotărârii unitare dintre Tată şi Fiu, aceea de a reda omului şansa de a fi „după chipul şi asemănarea noastră”.

Ca o primă consecinţă, Isus, al doilea Adam, a adus istoria umană la punctul de unde a căzut, dând omului şansa naşterii din nou şi şansa de a trăi sfinţenia cerută iniţial de Legea eternă a lui Dumnezeu, prin puterea şi călăuzirea Duhului Său cel Sfânt, care este Duh de viaţă.

Duhul de religiozitate: Hei, uite la el, mai un pic şi mă întrece! Se pare că te dai mare în cuvinte! Stai bine cu teoria! Dar cu practica cum stai? O să am grijă să se vadă asta.

Evanghelistul privi pe tânăr, încercând să-i surprindă reacţia. Văzând că acesta părea dus pe gânduri, îşi continuă şi el gândurile lui cu voce tare.

Evanghelistul: Da, există suficient temei în afirmaţia că a fost un timp în istoria umanităţii când Dumnezeu Tatăl Şi-a arătat dragostea faţă de om într-o măsura comparabilă cu cea pentru propriul Fiu, iar Golgota a fost expresia maximă a acestei iubiri.

Din această perspectivă, pentru o mai bună întelegere a acestei afirmatii, poate n-ar fi lipsit de sens să punem problema din alt unghi, adică acela al durerii pe care a simtit-o Dumnezeu, ca Tată, atunci când Şi-a văzut Fiul sub cea mai cruntă, umilitoare şi nedreaptă situaţie.

Ce a simţit sau cum simte Dumnezeu durerea este cam greu de spus în cuvinte sau de imaginat cu mintea noastră umană. Dar totusi, putem pune în aceeaşi ecuatie, experienţa unui om în calitatea lui de tată. Păstrând proporţia Dumnezeu – om, analogia poate intra in discuţie fie şi numai pentru faptul că omul este făcut după chipul şi asemanarea lui Dumnezeu. Poate că Avraam ne-ar fi putut spune mai bine, el care şi-a expus copilul jerfei, în numele credinţei. Cum o fi petrecut noaptea dinaintea zilei în care urma să-şi înjunghie copilul cu propria mână? Şi încă pe acel copil pe care l-a aşteptat zeci de ani, aproape o viaţă de om!

Oare, cât de greşit ar fi să spunem că a fost un timp când Dumnezeu l-a iubit pe om într-o măsură comparabilă cu iubirea pentru Însuşi Fiului Său? Poate nu vom avea răspunsuri, dar putem avem întrebări care pot conţine implicit răspunsuri. Cum s-a uitat Dumnezeu la om când Îi scuipa în faţa Fiul, Îl pălmuia, Îl lovea cu trestia în cap sau când îşi bateau joc tocmai de El, Fiul Lui! Ce o fi simţit când Îi băteau piroanele în mâini şi picioare? Ar fi, oare, drept să ne imaginăm că a fost doar un plan ce trebuia dus la îndeplinire, o regie, un show? Ar fi corect să ni-L imaginăm pe Dumnezeu ca fiind un spectator tăcut atunci când L-au bătut cu biciul, când o coroană de spini ascuţiţi străpungea fruntea Fiului Său, când căra epuizat o cruce de lemn, sau când atârna pe lemn tocmai între oameni care I-au călcat Legea? Oare a putut aştepta senin, frecându-şi mâinele satisfăcut că Şi-a împlinit planul, când a văzut toată aceea cruzime, batjocura, nedreptatea, răutatea oamenilor „după chipul Lui”?!

Nu am greşi, oare, considerând că omul este mai bun şi mai milos ca Dumnezeu?

Pentru o atitudine mai aproape de realitate, poate ne-ar ajuta dacă am judeca lucrurile prin prisma unor taţi sau a unor mame, cărora li s-au rupt inimele văzându-şi fiul, fiica în umilire, în bătăi, în chinuri sau apăsaţi de ale vieţii necazuri de tot felul. Sau, poate ne-ar fi de folos, dacă am înţelege lucrurile prin ochii unor taţi sau mame care au rămas cu şocuri psihice ireversibile, cu sechele fizice şi psihice pe viaţă din cauza dramelor sau tragediilor prin care au trecut copiilor lor.

Toţi acceptăm faptul că există părinţi şi chiar există!, care suferă pentru fiul sau fiica lor chiar mai mult decât suferă copilul pentru el însuşi. În acest caz, am putea noi spune că Dumnezeu, care este esenţa dragostei şi întruchiparea ei!, a fost mai puţin iubitor decât acel părinte prin care a trecut mai multă durere decât prin fiul lui însuşi?

Poate ar fi mai corect să vedem în Dumnezeu un Tată căruia I s-a sfâşiat inima, aşa cum s-a  sfâşiat şi perdeaua din templu.

Dacă ar fi avut trup uman, am fi putut priceput mai bine inima Lui de Tată. Poate aşa am fi înţeles suferinţa şi lacrimile Lui sufleteşti care, cu siguranţă, au depăşit cu mult durerea din plânsul Mariei, maica Lui de pe pământ. Poate atunci ne-ar fi fost mai clare toate lucrurile legate de urmele adânci pe care le-a lăsat în inima Lui toată tensiunea sufleteasă şi durerea Fiului Său începând din Gheţimani şi culminând pe Golgota.

Pe de alta parte, ca om poţi să iubeşti şi copilul vecinului.  Dar, cine poate înţelege pe Cineva, care îşi lasă Fiul să fie batjocurit şi omorât, în pofida faptului că ştie de la început acest lucru şi în pofida faptului că îl trimite ca să facă bine, să ajute. Ce fel de dragoste de Tată e aceasta?!

Şi, tot potrivit cu firea noastră, am mai putea întreba: de ce Dumnezeu nu a ales să-i răsplătească omului fără întârziere şi cu aceeaşi monedă, pentru ce I-a făcut Fiului Său? Era potrivit cu orice fel de justiţie, cu cerinţele oricărei dreptăţi, fie ea de pe pământ sau din cer.

Însă, contrar a ceea ce era de aşteptat, atitudinea constantă atât lui Dumnezeu cât şi a fiului Său faţă de faptele condamnabile ale omului a fost afirmată deseori tocmai prin cuvintele lui Isus: „nu ştiu ce fac!”.

Iar atitudinea lui Isus o găsim afirmată în mod expres: „nu fac nimic de la Mine Însumi, ci vorbesc după cum M-a învăţat Tatăl Meu.”(Ioan 8:28)

Cuvintele „ Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” nu cuprind o justificare superficială şi, cu atât mai mult, nu au nimic de genul urii, batjocurei, ranchiunei, ameninţări, etc. Ele exprimă un mod de a gândi plin de înţelegere faţă de om şi o inexplicabilă dragoste a lui Dumnezeu.

Ce fel de dragoste a rezervat Dumnezeu oamenilor şi doar lor? Probabi că această întrebare şi-o pune universul întreg, începând cu îngerii, fie şi numai pentru faptul că lor nu li s-a oferit favoarea şi şansa aceasta. Ei au fost aruncaţi de lângă El pentru încălcări ale Legii incomparabil mai mici decât cele ale omul. Lor nu li s-a dat şansa iertării şi nici unui înger nu i s-a dat marea favoare a întoarcerii la Dumnezeu, prin pocăintă.

Biblia nu menţionează nici un caz de pocăintă a vreunui înger şi nici de iertare a vreunuia dintre ei. Dar pe om Dumnezeu îl iartă de zeci, sute, mii de ori. Îl asteaptă răbdător zeci de ani, uneori o viaţă întreagă, până în ultimul minut al vieţii lui pe pământ doar, doar se încumetă, îşi vine în fire, regretă sincer şi spune „iartă-mă!”

Doar omului îi acordă circumstanţe atenuante de fiecare dată când Îl ignoră, Îl nesocoteşte, necinsteşte, dispretuieşte tocmai pe El, Dumnezeul care a creat cerul şi pământul, care l-a creat şi pe el!

Doar spre om se uită înţelegător şi-l aşteaptă răbdător să se întoarcă, după ce şi-a risipit zilele, anii şi moştenirea pe care i-a dat-o. Omului i-a păstrat favoarea de a-i fi alături în nevoi, în probleme, în boli, etc.

Doar lui îi așteaptă rugăciunea, jertfa, cunoscându-i dorințele încă înainte de a I le rosti și nu de puține ori se lasă înduplecat de cererile acestuia.

Şi, doar pentru el, se bucură cu mare bucurie; chiar sărbatoreşte împreună cu tot cerul Lui, cînd se întoarce vreun om la El, când îşi ridică privirea spre cer, dorindu-şi să-i fie Dumnezeu şi Tată.

Pe deasupra, doar lui, omului, Dumnezeu se supune unei examinării deseori răutăcioasă pe o lungă perioadă de timp, de secole şi milenii, punând-Şi în discuţie propria demnitatea şi valoarea, atât a Lui, cât şi a Fiului Său – Cuvântul Întrupat.

Şi, nu în ultimul rând, s-a expus şi încă își expune judecății și discreditării însăşi existenţa Sa de Dumnezeu, Numele și caracterul Său, propriul Cuvânt, binele, adevărul, dreptatea şi iubirea Sa – valori pe care le promovează de când e lumea lume şi pentru care a fost „gata să moară!”.

Şi, mai presus de toate, doar pentru om a ales să moară, să-Şi asume moartea propriului Fiu.

Ce fel de dragoste a rezervat Dumnezeu oamenilor şi doar lor?  Nu este exclus ca această întrebare să şi-o fi pus universul întreg. Ea are un răspuns, pe cât de simplu, pe atât de elocvent: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.( Ioan 3:16)

O afirmatie simplă care ascunde în mod discret nobleţea unui caracter care nu se laudă, care nu-şi cântăreşte iubirea, ci doar aşteaptă o recunoaştere. Asta pentru că, iubirea aşteaptă răspuns!

Fiecare om este lăsat să cântărească spre propriu beneficiu etern cât este acest „atât de mult”! Fiecare om are libertatea de-a da acestei jertfe dumnezeieşti propria lui valoare umană.

Această libertate de alegere este şi ea în sine o expresie a dragostei. Asta pentru că nu poţi forţa pe nimeni să te iubească. Dragoste cu forţa nu există!

Dumnezeu poate porunci ca Legea Lui să fie respectată, dar nu poate da o lege prin care să determine, să oblige pe cine să Îl iubească! Ceea ce a făcut EL este un lucru de bun simţ, a creat posibilitatea de a fi cunoscut, şi, pe baza aceasta, a creat premisele ca să fie ales şi iubit pentru ceea ce este.

Iubirea are propria ei lege în care dreptul ei, credinţa şi nădejdea din ea se împletesc şi formează o scară spre sursa ei divină, care nu este alta decât Însuşi Dumnezeu.

 

Continuare în partea a 6-a (Fragment din partea a 6-a Mărturisire: „Moşu: Lumea spirituală e mai reală decât crezi tu, spuse el, vrând parcă să atragă privirea tânărului spre el. Cel mai bine o ştiu …”)(Categoria Dumnezeire)