Duhuri bune de gură – 4

 

 

                                               (partea a 4-a)

                                               Îndepărtarea  paharului

 

Duhulul de religiozitate: Taci, mai, palavragiule! Îngerii nu pot muri. În plus, nici unul dintre noi nu vrea să experimenteze moartea. Experienţa asta vă este rezervată vouă şi celor de pe pâmântul acesta blestemat. Lumea noastră este lumea nemuririi!

Tânărul: Înţeleg! Nici un om nu putea aduce o  jertfă perfectă, care să satisfacă justiţia divină. În acelaşi timp, nici un înger nu putea să dovedească dragostea Creatorului pentru om şi creaţia Sa.

Şi totuşi, nu s-a găsit nimeni nici în cer nici pe pământ care să poată să aducă o jertfă fără nici cel mai mic cusur?

Evanghelistul: Un lucru e sigur, acela că această jertfă trebuia să satisfacă pe deoparte dreptatea lui Dumnezeu, care cerea moartea celui ce s-a răzvrătit faţă de Dumnezeu, iar pe de altă parte, trebuia să dovedească dragostea lui Dumnezeu pentru om, pentru cel pe care L-a făcut după chipul şi asemănarea Sa.

Evanghelistul: Singura soluţie posibilă a venit tot din partea lui Dumnezeu. Iar versetul acesta spune multe: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:16) În felul acesta, Şi-a dovedit dragostea dând ce avea mai de preţ!

Tânărul tăcea.

Evanghelistul: Înţelegi tu acum gravitatea păcatului, dar mai ales înţelegi preţul pe care L-a plătit Dumnezeu dându-Şi la moarte Fiu pentru tine şi pentru mine, pentru un om mai păcătos ca altul, unul mai rău ca altul.

Dacă pui cap la cap cel puţin aceste lucruri pe care ţi le-am spus până acum, poţi înţelege că lucurile nu au fost simple, nici pentru Dumnezeu, nici pentru Isus.

Pentru Isus nu a fost simplu, pentru că era conştient de însemnătatea pe care o dădea Dumnezeu salvării omului, dar şi a reaşezării şi unirii tuturor lucrurilor din cer şi de pe pământ într-o nouă ecuaţie.

Iar dacă mai adăugăm nevednicia oamenilor, răutatea lor respingătoare şi răvrătirea lor descurajantă, poţi înţelege cât de cât acel momentul de maximă tensiune a rugăciunii lui Isus din Gheţimani şi de ce alegerea lui a fost grea, dar una cu mari beneficii eterne.

Duhul de religiozitate: Asta s-o crezi tu, palavragiule! Ce beneficii am eu? Eu zic că Isus a făcut o alegere proastă, greu de neînţeles. De la El aveam pretenţii de înţelepciune. Şi, când spun asta, am de partea mea poate duhurile aşa zise căzute.

De altfel, de neînţeles a fost şi alegerea Lui de a nu se închina Înalt PreaÎntunecimii Sale. Da, Lui i s-a prezentat cea mai bună ofertă de promovare, ofertă pe care şi-ar fi dorit-o oricare dintre noi. Dar El a greşit fie şi numai pentru că nici măcar nu s-a gândit la această variantă. S-a pripit! Trebuia să-şi ia răgaz să se gândească de două ori la ce i s-a propus, realizând favoarea ce I s-a dat.

Biblia oamenilor zice că satan l-a ispitit. Total neadevărat! „Dumnezeu acestui veac” i-a oferit posibilităţi care într-adevăr erau tentante pentru orişicare, posibilităţi pe care nu le-a oferit nimănui. Ce rău este în asta! Eu zic că I-a făcut chiar o mare şi unică favoare! Împreună puteau construi o lume aparte, unde oamenii trăiau cum le plăcea lor, o viaţă plină de libertăţi. Eram toţi după chipul Înalt PreaÎntunecimea Sa şi eram toţi ca fraţi. Faptul că marea majoritatea a oamenilor aleg să trăiască în afara voii lui Dumnezeu, dovedeşte că acest tip de trai era şi este dorit şi oamenii. În plus, şi soarta noastră era alta!

Eu zic, că dacă alegea să nu bea acel pahar era mai bine. De fapt, ce bine e să alegi să te expui batjocurii, bătăilor şi unei morţi umilitoare între doi tâlhari? Ca să nu mai insist pentru cine a ales El să moară! Pentru nişte oameni care L-au urât de moarte, L-au respins deşi nu le-a făcut nici un rău. I-au urât viaţa, iar morţii Lui nu i-au dat nici o valoare.

Ciudată alegere a făcut Isus! Ce dragoste este asta când tu dai totul şi primeşti ură? Are sens acest tip de jertfă, de dragoste? Unde-i logica, unde-i înţelepciunea? Eu zic că ceea ce a ales El este o curată nebunie!

Ce bine era dacă Isus alegea să respingă acel pahar!

Evanghelistul: În consecinţă, El a sperat că, prin îndepartarea „paharului”, ar fi putut fi ocolită expunerea Sa la o durere şi o suferinţă nedreaptă. În acelaşi timp nu ar mai fi experimentat acea respingere atât de umilitoare făcută de nişte oameni care şi-au dovedit în felul acesta răutatea cronică. Oameni care în marea lor majoritate nu L-au cunoscut şi nu L-au recunoscut ca fiind ceea ce este.

Speranţa de a fi îndepărtat acel pahar era în contextul în care Isus ştia că este Fiul lui Dumnezeu şi ştia că este iubit de Tatăl Său. În plus, prin această identitatea de Fiu, putea spera la o intervenţie favorabilă din partea Tatălui, prin care să înlocuiască suferinţa, să ocolească pe cât posibil tot chinul şi amarul la care s-a expus de la început, cu bună ştiinţă. Şi, era posibil aceasta! La Dumnezeu totul este cu putinţă! Acest adevăr îl ştia, în primul rând, El, Isus!

Aş mai pune în calcul, chiar fugitiv, faptul că pentru Isus, ca Dumnezeu venit dintr-o lume eternă, perspectiva morţii era ceva nou. Moartea era o noţiune total necunoascută Lui şi tuturor fiinţelor spirituale. Despre moarte s-a început a se vorbi doar de la om încoace. La fel stau lucrurile şi în ce priveşte suferinţa fizică şi cea sufletească.

Crezi că poţi să te pui puţin, fie şi pentru un minut, în locul lui Isus ?

Tânărul tăcu şi-l privi puţin cam circumspect pe evanghelist. Gândul îi se duse spre şansele pe care le-ar fi putut avea Isus în situaţia Lui.

Tânărul: Dar, Dumnezeu putea să schimbe lucrurile, zise el convins de gândul lui. Totuşi, de ce nu a făcut-o? Aproape că aş zice că e ciudat de ce a ales să nu fie de partea partea Fiului Său.

Evanghelistul: Da, Dumnezeu, putea să îndepărteze acel „pahar”, dacă vroia. El putea avea chiar şi un planul B, un „berbece încurcat cu coarnele în tufiş”, ca în cazul lui Avram.

Avraam şi-a avut testul lui de credinţă. Dar şi Isus a avut un test mai complex, acela al credinţei şi dragostei totale, supreme! Test în sensul că Isus avea posibilitatea de a alege El singur dacă trece sau nu prin tot calvarul de la Golgota.

Testul dragostei nu e uşor! Testul ei înseamnă, de fapt,  jertfă, suferință!

Duhul de religiozitate: Iar jertfă! Iar dragostea aia jertfitoare pe care nu o suport şi căruia nu-i înţeleg sensul logic! După cum pune ăsta problema, dragostea nu mai e atrăgătoare. Îl face pe tânărelul asta să nu şi-o mai dorească. Îmi strică ploile!

Nu te lăsa dus de nas de pălăvrăgiul asta, zise el tare, de parcă tânărul l-ar fi putut auzi.

Lasă că îţi arat eu în curând ce este dragostea! Şi o să vezi cum o să-ţi placă, de-o să mori după ea!

Evanghelistul: Dragostea porneşte din cunoaştere, continuă prin jertfă şi sfârşeşte prin a da totul, fără condiţii!

La fel e şi în cazul lui Isus. Chiar dacă exista posibilitatea de a fi fost ocolit acel pahar, continuă el, totuşi Isus a ales să-şi răstignească şi ultima zvâcnire de speranţă. Şi în cazul Lui a fost valabil adevărul că speranţa moare ultima!

Speranţa ne susţine până în ultima clipă. Când acestea moare, moare tot, moare sufletul, moare firea, moare întreaga fiinţă. Există un adevăr, niciodată afirmat suficient, acela că moartea fizică vine de multe ori după moartea sufletului. Mulţi mor în ei cu mulţi ani înainte de a fi înmormântaţi!

Biblia spune un adevăr, acela ca totul începe la nivelul gândului, că gândul este sămanţa faptei. Fără sămânţă nu va creşte nimic. Și din această perspectivă, alegerea lui Isus, respectiv faptul că Şi-a supus propria voie de la rădăcină, pentru a face doar voia lui Dumnezeu şi numai a Lui, atestă puritatea motivaţiei, curajul faptei şi atitudinii plină de dragoste faţă de voia Tatălui.

Isus s-a răstignit El pe El Însuşi în cele mai mici amănunte înainte de a fi răstignit de oameni. Acesta este aspectul central din momentul de maxim chin şi suferinţă în rugăciunea din Gheţimani, atunci când întreg sufletul Lui, întreaga Lui fiinţă, în toată profunzimea sa a fost răstignită şi supusă voii Tatalui. A murit voia lui în întregine în El, cu toate fibrele din sufletului Său. Nu l-a mai ţinut nici un fior, fie el şi de groază. Nu L-a mai ţinut în loc nici nădejdea. Era liber pentru a-Şi asuma o suferinţă extremă, o jertfă liber consfinţită trup şi suflet până în străfundurile fiinţei Lui!

În Gheţimani, având ca steag ascultarea, Isus a putut cucerit şi ultima redută – nădejdea! Nădejdea moare ultima!

Tânărul: Şi totuşi, nu mi-ai spus ce era în acel pahar?

Evanghelistul: Da. Am subliniat că Isus ştia ce pahar trebuia să „bea”. Ştia ce fel de chin trupesc trebuia să îndure, ce umilinţă şi ce suferinţă sufletească îl aştepta.

Duhul de religiozitate: Da, chiar aşa! Oare de ce Dumnezeu nu a lăsat oamenilor această posibilitate de a şti ce-i aşteaptă!

Totuşi, până la urmă şi asta e o altă favoare făcută lor, oamenilor, zise el după câteva clipe. Ce ne-am mai fi distrat noi, îngerii „cei răi”, să-i vedem cum se perpelesc, gândindu-se la necazurile care-i aşteaptă! Asta şi pentru că la tot pasul din viaţa lor au conjuncturi neprevăzute, dar, mai ales, datorită proastelor alegeri făcute.

Evanghelistul: Chiar dacă e greu de înţeles pentru noi, continuă el, totuşi, acolo în acel pahar – simbol era concentrată toată fermentaţia de răutate umană ajunsă la paroxism, toate faptele de răzvrătire şi neascultare faţă de Dumnezeul cel drept, sub orice formă şi în orice mărime ar fi fost aceste păcate, inclusiv consecinţele lor: boli, necazuri, posedări demonice, etc,

Dar nu numai a faptelor văzute, sau a celor ascunse ale omului, ci şi a fiecărui cuvânt nefolositor şi a fiecărui gând de necredinţă şi încălcare a voii Lui, a legilor, a poruncilor şi orânduirile Lui, de batjocorire, umilire şi răstignire a Cuvântului Lui Întrupat, a celor de respingere a harului şi Duhului Său de viaţă, şi multe altele de acest gen.

În plus, în acel pahar lipsea plămădeala milei dumnezeieşti. Toată condamnarea păcatului a rămas în forma ei cea mai brută, fără mila sau intervenţia Tatălui. De fapt, alegând să „bea paharul”, a ales să trecă prin întreaga Lui fiinţă toată vina şi toată pedeapsa omului. Asta pe de o parte. Dar, în acelaşi timp, alegând să ridice paharul, a ales să ridice sentinţa de condamnare, să anularea sentinţa la moarte a omului. Acesta este un gest de supremă dragoste a lui Dumnezeu, prin Fiul Său, pentru omul care a păcătuit!

Dreptatea lui Dumnezeu cere pedepsirea „oricărei necinstiri a lui Dumnezeu, a oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înăbuşe adevărul în nelegiuirea lor”.

Ştim că fiecare păcat a fost, este şi va fi pedepsit de Dumnezeu cu moartea. Păcate de orice mărime şi natură, din orice domeniu, de la nivelul gândurilor şi cel al vorbelor nefolositoare, până la cel al faptelor. O listă a acestora a fost, este şi va putea fi completata de fiecare om, din toate timpurile, cu toate experienţele lui rele de viaţă.

Dar Isus se interpune în favoarea omului care a păcătuit, plătind în locul acestuia. Toată pedeapsa omului păcătos a fost asumată de El.

Astfel, Isus, Fiu lui Dumnezeu, „om al durerii şi obişnuit cu suferinţa”, Cel în care nu s-a găsit păcat, a ales în cunoştinţă de cauză suferinţa până la extremă, până la jertfirea Sa proprie pentru omul găsit în păcat.

Dar, în acelaşi timp, şi-a asumat tot răul uman începând de la suferinţele de orice fel până la nelegiuirile detestabile. El a luat toată povara condamnabilă a omului asupra Lui. Astfel, pedeapsa omului a căzut peste El.

Totuşi, prin rănile Lui, El a adus salvarea şi tămăduirea pentru mulţi, pentru toţi aceia care au crezut în El şi-n jertfa asumată. Tot El îi va pune pe aceştia într-o stare după voia lui Dumnezeu.

Isus s-a supus voii Tatălui, care „a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă!”, dar, nu fără rost. El îşi va vedea rodul muncii şi suferinţei sufletului Lui şi lucrarea Lui va propăşi cât va ţine pământul.

Tânărul: Încep să înţeleg anumite lucruri. Dar, ştii ce nu înţeleg eu? De ce nu a vrut Dumnezeu să fie un conducător care să conducă pământul şi universul cu mână de fier? Parcă, pare mai logic. Atunci, nu se mai ridicau opozanţi. Toţi erau aliniaţi, în front. Şi, pe deasupra, era ocolită toată această situaţie grea şi pentru unii şi pentru alţii.

Duhul de religiozitate: Auzi la tăntălăul asta ce zice! Ce mână de fier mai vrea! În cer nu puteai nici în gând să mişti în front.

Evanghelistul: Dumnezeu nu a vrut roboţi. Dacă ar fi vrut, aşa ne-ar fi făcut! Dar, El este dragoste! Dragostea caută relaţie. El Îşi dorea să fie iubit, ascultat pentru ceea ce este în primul rând.

El şi-a dorit o relaţionare prietenească cu omul, o relaţie liber asumată, după principiul „cine se aseamănă, se adună!”. Ca să iubeşti pe cineva trebuie să-L cunoşti. De aceea a legat cunoaşterea Lui de viaţa veşnică. „Şi viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos  pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17:3)

 Duhul de religiozitate: Ce vorbeşti! Relaţie de prietenie, de iubire cu Dumnezeu! Revino-ţi cu picioarele pe pământ!

Nu-ţi doresc să-L cunoşti pe Dumnezeu!

Evanghelistul: Îngerii L-au văzut pe Dumnezeu, dar nu L-au cunoscut! Singurul care L-a cunoscut cu adevărat a fost Isus, Fiul Său.

Duhul de religiozitate: Uite, mă, că el le ştie pe toate!

Evanghelistul: Poţi tu să înţelegi de ce a ales Dumnezeu să fie cunoscut nu prin vedere, ci prin credinţă?

Tânărul: Da, chiar aşa! Alt lucru pe care nu-L înţeleg, de ce prin credinţă? Era aşa de greu să se arate oamenilor?

Duhul de religiozitate: Credinţa, adică a umbla orbeşte, este o nebunie! Cum poţi cunoaşte pe cineva nevăzându-l?

Evanghelistul: Chiar şi îngerii din cer se minunează când văd oamenii, care proslăvesc pe Dumnezeu fără să-L fi văzut! Se minunează de credinţa lor, de dorinţa de a-L asculta, de a-L proslăvi sau de a-şi jertfi viaţa pentru El, fără să-L fi văzut măcar odată. Ei fac lucruri de-a dreptul incredibile în numele Lui, lucruri pe care nici un înger nu le-a făcut.

Oamenii sunt  singurii din univers care dau slava cea mai înalt posibilă şi dovedesc că Dumnezeu merită cinstea, închinarea şi lauda, indiferent de situaţii. Mersul lor cu încredere pe o calea îngustă dată de Legea Lui neschimbată, Lege cu repere de ghidare nu uşor de perceput pentru ei, dovedeşte o ascultare cum nu s-a mai văzut în univers până la ei. Pe lângă ascultare, ceea ce depăşeşte orice explicaţie logică, este şi jertfa lor trupească şi sufletească în Numele Lui şi a lui Isus Cristos! De aceea, este sărbătoare în cer şi mulţi dintre ei sunt aşteptaţi în picioare de către Dumnezeu, în semn de înalt respect, în semn de preţuire a unei vieţi trăite în sfinţenie sau a unei jertfe prin care îşi dovedeşte devotamentul şi iubirea faţă de El.

Dumnezeu a dovedit prin om că merită să fie ascultat şi iubit, printr-o ascultare liber asumată şi o iubire necondiţionată din partea creaţiei Lui.

Duhul de religiozitate mârâi ceva, numai de el ştiut.

Duhul de religiozitate: Oameni de neînţeles şi lucruri fără noimă, mârâi el după câteva minute în semn de dezaprobare.

Mai vedem noi cum vor sta lucrurile şi cu voi,  zise el, în timp îşi luă zborul spre destinaţia lui iniţială: casa moşului!

 

Continuare în partea a 5-a (Fragment din partea a 5-a: Un Dumnezeu de neînţeles! „Evanghelistul: A mai rămas ceva de spus de săptămâna trecută, când ne-am întâlnit ultima dată. Eu nu ştiu ce a fost mai greu pentru Isus, lovitura primită din partea omului, la care, totuşi, se aştepta sau …”) (Categoria Dumnezeire)