Dragostea la ea acasă – 1

(partea 1-a)

                     Dragostea la acasă

„Cui nu-i place dragostea?/ Dumnezeu să nu i-o dea./ Să mi-o deie numai mie,/ c-o ştiu din copilărie…” În dorința ei de a găsi o muzică potrivită pentru starea ei sufletească din dimineața aceea, îi ajunse la urechi, la un moment dat, câteva stihuri dintr-un cântec popular cunoscut. Nu-și putu ascunde un zâmbet în colțul gurii: ”Dragostea, bat-o vina, numai ea e cu pricina!” își zise ea. Se opri câteva clipe să asculte cântecul dar, imediat, închise radioul. La acea ora a dimineții, parcă avea nevoie mai repede de o cafea. Oricum, nu împărtășea mesajul cântecului. Dragostea pentru ea rămăsese în urmă, undeva între copilărie și adolescență. De atunci, viața o învățase mult mai multe, decât îi dăduse dragostea. Se consolase cu gândul că nu aparține romantismului și nici nu mai trăgea nădejde, în sensul acesta, la prea multe de la viața ei sentimentală. Până la cei 35 de ani ai ei, n-a rămas cu prea multe de la iubire. I se păruse prea costisitoare.

”In cele din urma, ce e aceea dragoste?” se întrebă ea, luându-și ceașca de cafea din expressor-ul ei de lux. ”Mă mir că nu s-a plictisit lumea asta de ea, sau că-și mai aduce aminte câte unul de gustul ei adevărat. Poate vreun adolescent întârziat mai deschide gura pe subiectul asta.”

Se așeză pe un scaun în bucătăria ei mobilată modern, își trase cafeaua aburindă mai aproape de ea și luă în mână telefonul ei cel ”smart”, cu gândul de a se uita la mesajele de pe Facebook. Își frecă încet ochiul stâng, care parcă întârziase să se deschidă de-a binelea, moment în care parfumul bărbătesc de pe mână îi aduse aminte de el și de graba cu care plecase în toiul nopții, lăsând în urma lui imaginea din spate a unei tunsori moderne, ce punea în evidență o ceafa de bărbat viguros.

Încerca să-l înțeleagă și de data asta, pentru că simțea că el n-o mințea. Era vorba, în cele din urmă, despre copilul lui, prins în situația aceea neașteptată. Își iubea copilul!

”Dar, oare, pentru mine simțea ceva mai mult decât pentru soția lui? ”Dacă mi s-ar fi întâmplat mie ceva rău, ar fi sărit așa de repede ca și acum, pentru copilul lui?” se întrebă ea, parcă surprinsă de gândul acesta. Surprinsă pentru că nu avea pretenții nici de la el, cum nu a avut pretenţii de la nici unul până acum.

Alunecă cu degetul pe ”screen-ul” telefonului, în timp ce sorbi din cafea. Nici un mesaj pe facebook de la el. Ochii i se opri însă pe un mesaj ce părea ca o cugetare: ”Vorbită de bine sau hulită, dar mai ales dorită, dragostea, de-a lungul istoriei celor care o au în sânge – adică a oamenilor – a dat multă bătaie de cap, cu „pretenţia” ei de a avea drept de veto  în viaţă noastră. A vorbi despre ea, nu-i chiar un lucru de apucat. Ar trebui mai înainte să ne asigurăm că i-am scotocit măcar pragul, că i-am cunoscut măcar învelişul tainelor, că am fost suficient de norocoşi  să o gustăm măcar. Cine s-ar putea socoti pregătit sau vrednic de a vorbi despre ceva care rămâne pentru mulţi dintre noi ca o fata morgana? Şi totuşi, vorbim mult şi bine despre ea sau, uneori, mult şi de rău. O imortalizăm  în versuri, în muzică, în artă, pe copaci, pe trup, … şi cine mai ştie pe unde… Îi ridicăm osanale şi vrem să trăim prin ea”.

”Ei, hai, că nu-i chiar așa!” își zise ea și ochii i se opri pe un alt mesaj: ”Locul şi puterea ei în viaţa noastră este recunoscută chiar şi de  Biblie: ”<<Pune-mă ca o pecete pe inima ta, ca o pecete pe braţul tău; căci dragostea este tare ca moartea, şi gelozia este neînduplecată ca locuinţa morţilor; jarul ei este jar de foc, o flacără a Domnului. /…dragostea era steagul fluturat peste mine >>”. ”Până una alta, se cere trăită în termeni de foc”, se zicea în mesaj. ”Chiar se face foc şi pară, când eşti <<de lemn Tănase>> în prezenţa ei. Nu-i scapă nimic, nici măcar o privire, un gest, un cuvânt. Poate şi pentru că, din fire, este geloasă. Nu acceptă mâini străine, înlocuitori şi surogate. Nu-i place să fie împărţită sau adăugată. Tocmai de aceea, nu lasă loc de alternativă, ci numai loc de întoarcere.”

”Mmmm”, mârâi ea, dând din cap cam nemulțumită și trecu la un alt mesaj: ”Unii dintre noi ne aducem încă aminte de torentul care ne-a înmuiat genunchii, de viitura afectivă care ne-a motivat la acte ce au scăpat raţiunii. Mulţi nu am uitat, încă!, de investiţia sigură făcută într-un venit probabil…  Nu sunt puţini nici cei care o plătesc până la bătrâneţe în monedă forte: lacrima!  Dar, nevoia noastră  de afectivitate se vede lămurit, dureros de lămurit!, atunci când lipseşte din viaţa noastră. De multe ori nu punem preţ pe ea, decât atunci când am pierdut-o. La fel, ca în cazul sănătăţii, ni se pare normal să o avem. De prea multe ori, nu-i ştim recunoaşte prezenţa, decât atunci când nu o mai avem.”
Pentru moment, acest mesaj îi captă atenția.
Citi mai departe: ”Nu ardem în termenii ceruți tacit de ea și nu ne investim în ea, decât atât cât să ne asigurăm propriul bine. Poate și pentru că, prea adeseori, omul oscilează fie înspre o satisfacere a propriilor dorințe  (afective, fiziologice şi câte altele or mai fi!), fie înspre o jertfire de sine, înspre binele celuilalt. Adică, ai de ales, ori îți alimentezi mai mult sau mai puțin nevoileproprii , folosindu-te de potențialul celuilalt, ori îți afectezi singur dreptul și dorințele, printr-o autojertire în favoarea celuilalt.”

”Hai, mă lași! Ăsta, sigur e vreun creștin!”, zise ea cu voce tare, vizibil iritată.  O deranja ce citea.

Se opri și, dusă pe gânduri, sorbi din cafeaua ce o aștepta liniștită pe masă, de parcă, ea, cafeaua, era singura care avea timp pentru ea, în acea zi de Valentine’s Day.

”O viaţă am şi pe aia s-o jertfesc?” își continuă ea gândul. ”Şi cui? Unuia care se foloseşte de resursele mele afective și, nu numai! Bine măcar că tipul ăsta nu profită sau nu abuzează de mine!”.

„Eu mă consider o femeie cu identitate şi valoare”, îşi zise ea cu voce tare, după câteva clipe de gândire. „De ce mi-aş lăsa mutilat sufletul şi mi-aş încărca viaţa cu poveri pe care pot să le ocolesc? Prea îmbracă unii dragostea în haine de sărbătoare, când, de fapt, în realitatea zilelor noastre, ea umbla în zdrențe!”  își zise ea iritată de niște gânduri, ce-i trecură  fulgerător parcă prin fața ochilor.

Întinse mâna după ceașca de cafea. ”De vreme ce se știe că inima omului este nespus de rea şi înşelătoare, dovedită ca schimbătoare, nestatornică și înclinată spre rău – un adevăr spus explicit de Biblie – de ce ne-am mai dori să investim sentimente, gânduri, timp (şi, numai noi ştim câte altele!), într-un singur om ?” își continuă ea gândul. ”Oricât de convingătoare ar fi acea persoană, pe moment. Este un non sens să ai încredere în cineva pe o perioadă mare de timp. Poate fi păgubitor chiar și pentru o perioadă scurtă de timp. Cea mai proastă idee este să investești în celălalt! Cu o dragoste coruptă până în măduva ei, care se traduce în termeni de minciună, de trădare, de uzură morală, a cărei gust amar îl simţi până în oase, sau care are gustul rânced al singurătăţii în doi, nu ne mai rămâne decât să experimentăm iadul înainte de vreme. Acesta este blestem! Şi lucrurile se repetă de la o generaţie la alta fără logică, fără o explicaţie raţională. Înaintăm tot mai mult spre ceva ce ne duce parcă pe sensul invers de mers. Alte glasuri, acelaşi gust amar, acelaşi strigăt al neîmplinirii, ca o implozie a unei inimi care se prăbuşeşte în ea. Alte voci, aceeaşi forţare a „uşii” fericirii cu orice preţ, ca o explozie a unui suflet care moare pe bucăţi.”

Se opri şi din gândit şi din citit și se îndreptă spre geam, cu intenția să-l deschidă. ”Mai de înţeles ar fi lucrurile văzute din altă perspectivă”, cugetă ea sigură pe sine, în timp ce trase perdeaua și deschise geamul. Respiră adânc aerul proaspăt al unei dimineți ce promitea o zi însorită.

”De ce nu o dragoste liberă? Chiar dacă e cu jumătăţi de măsură. Decât nimic, mai bine să fie ceva…! Decât o dragoste otrăvită, sau râncezită, mai bine o <<dragoste surogat>>, cum o numesc unii. Mai bine o relație simplă, fără obligații!”, completă ea cu voce tare șirul de mesaje citite pe telefon.

”Decât să visez cu ochii deschişi, mai bine închid ochii şi-o fac…! Decât miros de primăvară, mai bine o toamnă cu câte un fruct zemos, din când în când! Decât aromă de vin vechi, ce te duce cu gândul la <<până când moartea ne va despărţi!>>, mai bine apă de ploaie, dar cât de cât curată!”, îşi zise ea, în gând în timp ce ridică dintr-o sprânceană.

”Ce bună-i cafeaua asta nouă! Deci, asta e cafeaua pe care o bea el! N-are gusturi rele, domnul meu!”, zise ea, zâmbind.

Își resimți telefonul în mână. Il deschise din nou, cu gândul că i-a trimis el vreun mesaj. Trecu fugitiv peste mesaje. Unul îi reținu atenția: ”Îi putem privi pe degustătorii de pasiune ca pe unii care s-au orientat mai bine în teren, chiar dacă pentru aceasta calcă pe cadavre. Iar pe cei care sapă la suprafaţă şi rup bucăţi din ea, sau pe cei care o mănâncă pe pâine, îi vedem ca pe nişte deştepţi ai zilelor în care trăim. Chiar dacă li s-au diluat resurse afective în urma nenumăratelor experienţe de unică folosinţă, îi vedem mai câştigaţi. Dar se iveşte o întrebare retorică: se mulţumeşte sufletul cu aşa ceva, sau cu atât? De consecinţele unei lumi consumatoriste, nici dragostea nu prea mai poate fi apărată. I se vinde pe negândite suflul şi dreptul de întâietate, uneori pe un blid de linte, pe câțiva gologani, sau chiar pe nimic. Se poartă, e la modă!”

”Ajunge!”, își zise, parcă plictisită și închise telefonul. Își bău ultimii stropi de cafea și se gândi că o baie bună face mai mult decât toate mesagele acestea, mai mult sau mai puțin realiste. „Uneori un duş rece, face bine chiar şi în dragoste”, îşi zise ea zâmbind.

”Voi rămâne la partea bună a dragostei – sexul! …dacă aceasta mai are ceva în comun cu dragostea!” completă ea puțin ironic.

”Dragostea bat-o vina…! Numai ea e cu pricina.” repetă ea pe o melodie improvizată, dându-și singură curaj, în timp se îndreptă spre baie, de parcă și-ar fi dorit să-și spele, cu această ocazie, și gândurile.

………………………………………………………….

Dar să ne oprim aici cu ce ar putea însemna cugetări pe marginea dragostei. Păreri sunt multe, de când e lumea lume.

A vorbi mult şi bine despre ea, – în termeni când de binecuvantare, când de blestem -, ne vine natural, de la sine, ca o tentație. Dragostea este permanent sub asediul acestei tendinţă.

Așa că, poate, ar fi o idee bună să o luăm iar de la capăt, dar dintr-o altă perspectivă și cu o altă nădejde. Poate, totuși, e adevarat că:

”Dacă dragoste nu e, nimic nu e!”

Cred că ar putea exista o șansă în plus, dacă am lăsă-o pe ea – iubirea – să spună mai multe, iar noi, oamenii, să-i fim ascultători, pe cât posibil, fideli. Asta pentru că, cel mai adesea, aflăm câte ceva din tainele ei, după ce ne-am oprit din alergarea după ea, după ce-am tăcut noi. În tăcere îi putem auzim mai bine șoapta. Cu inima, nu cu urechile. Așa că, încă o dată

Dragostea are Cuvântul!

Continuare în partea a 2-a: (Fragment din partea a 2-a: Dragostea are Cuvântul!  Suntem căutători de iubire. Fără dragoste ne uscăm. Fără ea viaţa devine un … )(Categoria Omul)