La început  
decembrie 3, 2020
Dragostea la ea acasă – 1
februarie 15, 2021

3. Duhuri bune de gură

 

 

 

(partea a 3-a)

                                      Un Isus de neînţeles

 

Evanghelistul: Suferinţa, jertfa – cine nu le-ar ocoli? Cu siguranță că cei mai mulţi dintre noi le-ar ocoli cât ar putea mai mult. E uşor de înţeles de ce. Unii spun că ea, suferinta, este un dascal care ne dă lecţii în particular, lecţii pe care nu de puţine ori le plătim scump. Alţii spun că este o binecuvântare, un dar cu efect benefic înspre mântuire. Totuşi, chiar şi aşa, dacă am putea mai repede am ocoli-o, decât am dori să trecem voit prin ea.

Pentru cei mai mulţi dintre noi, a vorbi despre suferinţă presupune riscul de a fi catalogat ca fiind fariseu în toată puterea cuvântului, că te-ai găsit că te afli și tu în vorbă.

Aşa că, cel mai corect lucru ar fi să ne îndreptăm privirea spre cei care au un cuvânt de spus în această privinţă, pentru că au cunoscut-o de-a binelea.

Şi în acest sens, cel mai greu cuvânt îl are tot Isus, „om al durerii şi obişnuit cu suferinţa”. Acum, zise evanghelistul, aș vrea să ne îndreptăm atenția înspre unul dintre momentele de cea mai mare tensiune sufletească, adică cel de pe Muntele Măslinilor, unde El a trăit unul dintre cele de mai de neînţeles şi mai neobişnuite lucruri pentru noi, oamenii, respectiv, acela al chinului sufletesc dus până la granița lui, atunci când sudoarea se amestecă cu sângele, sau cum e descrisă în Biblie:”sudori cu picături de sânge”.

Tânărul: Am citit aseară dspre ea, așa cum mi-ai zis. Dar, nu am putut înţelege. Este o treabă care mă depăşete. Tu cum o vezi?

Duhul de religiozitate: Va să zică, aşa, domnu’ evanghelist! Mata’ bagi ideile astea în capul acestui zevzec, zise duhul sarcastic. O, fi-ți-ar …! ca să nu zic înjurătura voastră până la capăt. Mai un pic şi mă apucă … toţi dracii!, zise el imitând felul oamenilor de a vorbi la nervi şi încercând în felul acesta să-şi stăpânească apucăturile.

Evanghelistul:Chiar dacă poate nu vom ştii niciodată ce s-a întâmplat cu adevărat în Grădina Gheţimani, un lucru e cert, adică, acela că Isus a trecut cu adevărat printr-un chin sufletesc intens, greu de înţeles.

Tânărul: Poate şi pentru că Biblia vorbeşte foarte pe scurt despre acesta. Doar un verset, două. Uite, în versetul 44, cap.22 din Luca, se menţionează faptul că: „A ajuns într-un chin ca de moarte şi a început să Se roage şi mai fierbinte; şi sudoarea I se făcuse ca nişte picături mari de sânge, care cădeau pe pământ.” Doar, atât menţionează!

Duhul de religiozitate: Păi, şi ce ai mai fi vrut să-ţi spună, tăntălăule?

Evanghelistul: Da, versetul biblic nu ne dă explicaţii şi nu se opreşte asupra acestui lucru. Noi am simţi nevoia de mai multe detalii, pentru că este atât de neobişnuit! Acel „chin ca de moarte”, nu poate fi ceva superficial. El ne duce cu gândul mai repede la o agonie, la o trăire foarte intensă, la o luptă internă, o tensiune, o presiune dureroasă, dusă până la extremul condiţiei umane.

Puţini dintre noi au auzit sau văzut o transpiraţie cu sânge pe o piele fără leziuni. Iar în ce privește experimentarea acestui fenomen, e practic greu de gasit cineva cu astfel de traume. Inclusiv ştiinţa, care poate spune mult despre multe, totuşi, despre acest lucru nu are prea multe lucruri de lămurit şi, cu atât mai mult, de tratat.

Chiar şi Biblia, care face referire la multe aspecte neobişnuite, prezintă doar o singură dată într-un verset-două o situaţie care, la o citire fugară, poate trece neobservată, deşi este un fenomen aparte, neobișnuit, în toate timpurile. Chiar dacă nu este unic, este ceva foarte deosebit şi foarte rar întâlnit. Istoria umană ne prezintă oameni care trec prin boli chinuitoare, greu de imaginat şi de descris, fie ele fizice, psihice, sufleteşti, inclusiv chinurile inumane la care au fost supuse persoane în contexte limită, gen holocaust, închisoare, etc. Totuşi, în foarte puţine situaţii s-a auzit de o tensiune de aşa nivel psihic încât să ducă la o traspiraţie cu sânge, să determine ca sângele să-şi treacă propria bariera şi să se combine cu transpiraţia.

Tânărul: Traspiraţii reci ne mai trec pe şira spinării, sau altceva de acest gen. Mă mai trec şi pe mine câteodată. Dar, nu înţeleg despre ce vorbeşti.

Evanghelistul: Da, în acest fenomen, combinaţia sudoare – sânge, trebuie recunoscut, inclusiv de către doctori, că există mult necunoscut, multă neclaritate, dar şi ceva special. Ştiinţa şi medicina ne spun că, atunci când persistă, acest fenoment poate fi înţeles ca o boală rară. I-au dat şi un nume: hematohidroza. Chiar dacă s-ar putea ca să apară oricând, totuşi acest fenomen misterios este asociat unei stres extrem, unei reacţii fizico-chimice, psihico-emoţionale extrem de intense.

Duhul de religiozitate: Stai că te ajut eu să înţelegi cum e cu transpiraţiile reci de pe şira spinării, zise el punând la bătaie un plan.

Evanghelistul: De fapt, în cazul lui Isus, această transpiraţie cu sânge nu lasă loc la interpretări şi comentarii şi nu intră în competenţa medicinii. Acest lucru fie şi datorită caracterului strict pasager şi unic al acelui fenomen din viaţa lui Isus. Acesta s-a desfăşurat o singură dată, într-un interval cam de o oră şi nu s-a mai repetat altădată şi nici alte efecte secundare ulterioare nu au fost. Biblia mentionează că „după ce s-a rugat, s-a sculat şi a venit la ucenici.” Aceste lucruri ne conduc la concluzia că nu se poate vorbi de o boală pasageră, un moment de depresie, sau ceva de genul acesta, care ar putea intra în sfera medicală.

Singura explicaţie valabilă rămâne acea afirmaţie din Biblie, adică acel „chin ca de moarte”, acea tristeţe, acea suferinţă care a atins limita umană maximă a Lui.

Dar întrebarea principală ar trebui să graviteze nu în jurul manifestării acestui fenomen psihic neobişnuit, ci în acel al cauzei. Ce L-a adus pe Isus la acest prag de suferinţă?

Răspunsul îl putem găsi uitându-ne la acel „pahar”. Acest simbol ne  vorbeşte spre un ceva special, ceva de nedorit. Dar, mergând mai în profunzimea lucrurilor, acest „pahar” arată, de fapt, înspre dovada dragostei lui Isus faţă de Tatăl, dar şi înspre dragostea lui Dumnezeu şi a lui Isus faţă de omul păcătos. O dovadă ce atingea pragul apogeului în Gheţimani şi se desăvârşea pe Golgota.  O afirmaţie pe cât de interesantă, pe atât de confirmată de realitate.

Tânărul: De fapt, ce reprezintă acel chin pentru Isus?

Evanghelistul: Noi nu putem ştii exact ce I s-a întamplat atunci şi acolo. Nu putem şti şi nici nu ne-am dori să trecem prin astfel de momente, nici măcar pentru un ceas de rugăciune. Ce putem face este, eventual, să încercam să ne imaginăm, să creionam superficial imensitatea acestei durerii.

Un ceas de rugăciune de acest fel depaşeşte puterea noastră de credinţă şi ne dezvăluie limita ascultării noastre de Dumnezeu, dar şi a înţelegerii dragostei în sensul ei cel mai profund, acela al sacrificiului, al jertfei. Noi nu ne-am împotrivit încă „până la sânge”, nici când vine vorba de noi şi ispitele noastre, cu atât ami mult când se pune problema dragostei „agape” pentru celalalt!

Iar când ne gândim la cei care ne fac rău, ne batjocorăsc, ne rănesc sau ne ucid fie şi numai sufleteşte s-ar putea să nu fie prea mulţi care să se lupte în rugăciune „până la sânge” pentru ei. Pentru multi dintre noi, rugăciunea ca luptă, este o noţiune abstractă. Posibil ca Isus Hristos să fi fost singurul din istoria umanităţii, care să fi experimentat acest fenomen, încheie evanghelistul.

Duhul de religiozitate: Ce ştiţi voi despre rugăciune? Mai bine v-ati vedea de treburile voastre. Vă băgaţi unde nu vă fierbe oala! Dar, se opri pentru că îl străfulgerase niște gânduri. Să am grijă ca evanghelistul ăsta să nu se apropie de mosu’ ăla care arde în rugăciune, cu care, de altfel, este în aceeaşi biserică. Ce bine că nu-l bagă nimeni în seamă pe moş, pentru că îl cred cam senil, își zise duhul, în cele din urmă.

Mai bine i-ar sta mintea tânărului ăsta la o fetişcană. Ce-i cu interesul ăsta a lui pentru Isus şi jertfa Lui! S-au terminat iubirile pe pământ?

Tânărul: Şi totuşi, despre ce chin e vorba?

Evanghelistul: Despre ce fel de chin, despre ce suferinţă sufletească e vorba? Repetă el. Uite, ne ajută să înţelegem versetul 42 al cap 22. Isus spune: ” Tată, dacă voieşti, departează paharul acesta de la Mine! Totuşi, facăse nu voia Mea, ci a Ta.”

Tânărul: Să înţeleg că Isus, de fapt, nu vroia să bea acel pahar?

Evanghelistul: În primul rând, acest verset ne spune clar ca El ştia exact ce-l aştepta şi pentru ce se ruga. Nu doar îşi imagina. Putem afirma cu toată certitudinea faptul că a fost înştiinţat de Dumnezeu de tot scenariu ultimelor Sale zile pe pământ, de tot calvarul, batjocura şi moartea umilitoare ce-l aştepta.

Din start, trebuie subliniat că, în acele momente, Isus nu a oscilat în a face voia lui Dumnezeu. Acest lucru a fost clar pentru El şi spus-o convingător inclusiv  în momentul în care Petru încercase să-i spună foarte grijuliu: „ Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu ţi se întâmple aşa ceva!”. Răspunsul lui Isus este edificator pentru hotărârea lui: ”Dar Isus s-a întors şi i-a zis lui Petru: „Înapoia Mea, Satano: tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor.”( Matei 16: 23)

Cu alte cuvinte, voia Tatălui era esenţială pentru El. Totuşi, întreg acel scenariu îl îngrozea. Avea să vadă pe propria piele ce înseamnă ca un Dumnezeu să fie dat pe mâna oamenilor, ce înseamnă să nu te ridici la nivelul aşteptărilor oamenilor!

O fi ştiind David ceva despre oameni, când a preferat să fie dat pe mâna lui Dumnezeu şi nu pe cea a oamenilor, zise el zâmbind.

Duhul de religiozitate: Aici, ai zis bine! Mai bine pe mâna lui Dumnezeu, poate mai găseşti milă, dar cu oamenii … mari riscuri!

Evanghelistul: Isus era măcinat de două forţe: una legată de faptul că avea de înfruntat într-un mod smerit toată răutatea umană, în forma ei cea mai deplorabilă şi, în acelaşi timp, vroia să facă voia Tatălui, aceea a jertfei supreme, tocmai pentru acest om care-L respingea în mod dezonorant şi brutal. Cel puţin aceste două forţe majore creau premisele unei tensiuni puternice, ce L-au împins la limita suportabilităţii naturii Lui umane.

Dar, mai putem adăuga un lucru, faptul că Isus mai ştia că acel pahar putea fi îndepartat de către Dumnezeu – Tatăl.

Tânărul: Totuşi, nu putea să intervină chiar El, Isus, în favoarea Sa? Doar era şi Om şi Dumnezeu!

Evanghelistul: Da! Nici nu am mai adus în discuţie şi această posibilitate, adică, aceea de a putea El Însuşi să intervină, atât în apărarea Lui cât şi în pedepsirea celor ce îndrăzneau să-L batjocorească şi să-L omoare.

Totuşi, trebuie spus clar că El nu îsi dorea ca „paharul” să fie îndepartat de către El Însuşi, făcându-Şi, astfel, propria voie, ci se uita spre voia Tatălui.

Tânărul: Dar, Isus nu putea să aleagă, dacă acceptă să nu tot acest scenariu?

Evanghelistul: Da! El avea acest drept să aleagă. Putea să aleagă dacă ridică paharul, sau nu. Dar atunci toate datele istoriei umane şi universale s-ar fi schimbat în mod tragic, inclusiv, sau mai ales, cea a mântuirii omului.

Tânărul: De ce?

Duhul de religiozitate: Citeşte Biblia! Sau, mai bine du-te pe internet! Sau, lasă că îţi răspund eu. Eu cunosc Biblia cum nici chiar păstorul tău n-o cunoaşte.

Evanghelistul: O varianta scurtă de răspuns la întrebarea ta ar putea fi aceasta: dreptatea lui Dumnezeu cerea pedepsirea cu moartea a păcătosului. Dar, dragostea lui Dumnezeu cerea milă, iertarea acestuia. Dezvoltă tu ideea asta. Tu ce ai fi ales, dacă erai în locul lui Dumnezeu?

Tânărul îşi luă un timp de gândire.

Tânărul: Grea întrebare, recunoscu el, până la urmă.

Evanghelistul: Da, Dumnezeu a trebuit să rezolve o foarte grea problemă. Dacă condamna la moarte veşnică pe om şi o treime dintre îngeri, putea fi acuzat de despotism, de tiranism. În plus, se anula posibilitatea unei relaţie de prietenie, de dragoste între Dumnezeu şi Om. Toţi s-ar fi supus necondiţionat Lui şi orice relaţioanare cu El de tipul prieteniei era paralizată de frică, din start.

Dacă ar fi manifestat milă, iertare, tolerând şi nepedepsind primul păcat la primul om, se crea un precedent periculos. Al doilea om şi următorii oameni puteau păcătui fără să fie pedepsiţi, pe considerentul că avea asigurată iertarea, iar Dumnezeu era forţat să le-o dea necondiţionat. Raportul dintre cel care face nedreptate şi cel nedreptăţit înclina periculos în favoarea celui nedrept. Însăşi noţiunea de păcat se dilua.

În plus, Dumnezeu se expunea unei slăbiciuni în faţa dreptăţii, dovedindu-se un conducător slab şi neputincios, care nu putea ţine frâiele unei guvernări peste nişte „dumnezei” mai mici, înzestrați cu inteligenţă, cu personalitate şi voinţă, cu libertate de alegere. A fi un Dumnezeu milos cu un om, iertându-i necondiţionat o nedreptate, o răutatea, o violenţa, etc putea însemna a nedreptăţi şi păgubi pe altcineva. Se creea, astfel, premisele unei haos.

Duhul de religiozitate: Taci palavragiule! Ce ştii tu despre milă şi de cum se conduce un univers. Ce ştii tu ce înseamnă un Dumnzeu fără milă! Ţie îţi este uşor să vorbeşti, dar ia pune-te în locul meu!

Tânărul: Se pare că nu-i uşor să fii un Dumnezeu impecabil, căruia să nu i se poată reproşeze nimic rău, nici o nedreptate, niciodată. Înţeleg de ce în cer zi şi noapte, se spune fără încetare zi şi noapte: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, este Domnul Dumnezeu…”

Evanghelistul: Da, asta e ideea!

Deci, trebuia împăcată ideea de dreptate cu cea de milă, de dragoste faţă de creaţie. Dumnezeu, în „înţelepciunea Lui nespus de felurită” a introdus ideea de substituire, de înlocuire, adică să moară altcineva în locul păcătosului, să plătească altcineva în locul omului care L-a dezonorat pe Dumnezeu prin răzvrătire.

Tânărul: Cu alte cuvinte, în locul meu, ca păcătos, ar fi trebuit să moară altcineva ca eu să trăiesc, de exemplu tatăl sau mama mea. În felul acesta era împlinită cerinţa Legii, aceea de „moarte păcătosului!”.

Evanglelistul: Da, dar mai era o problemă, una foarte mare şi greu de îndeplinit.

Tânărul: Alta!

 Evanghelistul: Da, zise el şi zâmbi. În primul rând, Legea cerea ca cel care moare în locul tău, cel care se jertfeşte pentru tine să fie o jertfă fără cusur, căruia să nu i se poată imputa nimic, total neprihănit. Numai atunci era acceptată această jertfă de către Dumnezeu.

Acest lucru era imposibil pentru om. Pe lângă faptul că fiecare om se naşte în păcat, pe parcursul vieţii mai adună suficiente păcate, care să-l descalifice de a fi o jerfă neprihănită, perfectă, de „bun miros” pentru Dumnezeu. Un singur păcat descalifica pe oricine!

În al doilea rând, chiar şi un om perfect care să moară pentru omul păcătos, nu satisfăcea cerinţa ca Dumnezeu să-Şi dovedească dragostea pentru om, pentru creaţie. Trebuia să moară cineva prin care Dumnezeu Îşi putea dovedi iubirea Sa pentru om.

Tânărul: După cum înţeleg eu, lucrurile parcă sunt făcute să fie grele!

Duhul de religiozitate: Aşa zic şi eu!

Evanghelistul zâmbi.

Evanghelistul: Deci, dacă omul iese din ecuaţia acestei perspective, rămânea ideea ca un înger să făcă acest lucru. Dar, nici un înger nu putea să facă acest lucru, fie şi numai pentru că pe Dumnezeu nu-L costa prea mult moartea unui înger. El poate face îngeri din pietre, dacă vrea.

Duhulul de religiozitate: Fii sigur că nici noi, îngerii căzuți, nu am fi vrut să murim pentru vreunul dintre voi, oamenii. La cât de răi sunteţi, trebuie să fi fost prost un înger să aleagă să se lase călcat în picioare de nişte creaturi mici şi răzbratite. Iar, îngerii nu sunt proşti!

Evanghelistul: Dacă murea un înger, fie el şi cu rang ceresc, Dumnezeu nu-Şi putea dovedi în acest fel iubirea. Nu-L costa mult!

 

Continuare în pagina 4-a (Fragment din partea a 4-a: Îndepărtarea  paharului: „Duhul de religiozitate: Taci, mai palavragiule! Îngerii nu pot muri. În plus, nici unul dintre noi nu vrea …”)(Categoria Dumnezeire)

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *