Îmi ridic privirile spre cer dis-de-dimineaţă,
şi aştept cu nerăbdare mare
în picioare,
să iasă din perini de ceaţă,
să se arate la faţă,
Soarele!
Să văd cum se înalţă
mai presus de nori
şi de zori,
în imnuri de culori,
plin de fiori
de viaţă,
ca un refren maiestos al cerului,
El, înălţimea sa, Soarele!
Şi, totuşi, parcă pe gânduri dus
mă priveşte de sus
şi, preaplin de sine,
trece pe lângă mine.
Da, ştiu, e vremea lui,
a Soarelui!
Dar şi el o ştie
ca pe-o poezie,
pe de rost,
ce trecere mare are şi cu rost!
Însuşi cerul îi dă întietate
şi-i aşează, înainte de toate,
covorul roşu, ţesut cu fire lungi de aur
până-n pământ,
ca pe o manta-tezaur,
îmbibată de culori.
Culori cereşti!
Culori de vis!
Arde inima în el în simfonii mii şi mii
în speranţa unei noi dimineţi,
de-a se făli iar şi iar, peste poate
cu gradele-i astrale de pe umăr
încă nenumărate toate.
Şi, cu câtă maiestate
îşi pune stelele la spate,
ca pe nişte pistrui
prinse-n cui.
Iar pe ea, Luna, o priveşte
întruna
peste umăr,
ca pe o surată uitată,
umbrită
şi lăsată.
Biata lună,
se adună
şi ea la număr,
dimineaţă de dimineaţă
ca o sprânceană îndoită de viață,
prea devreme.
Şi asta, pentru că iar a venit vremea lui,
a Soarelui!
Până şi păsările cerului
se dau în vânt
după el, toate,
rând pe rând.
Se flutură flori, frunze şi petale,
înaintea feţei sale,
în triluri de miresme
de bun miros.
Ca o ofrandă adusă
luminăţiei sale,
Soarele!
Stăpân a unei tainice porunci,
ştie pământul s-aburească,
ca să-l dea pe brazdă.
Îi face curte ca un curtezan
şi-l învârte pe deget zi de zi,
an de an!…
Năgrăit…parcă la nesfârşit!
Bietul pământ,
în fiecare dimineaţă,
se trezeşte cu el faţă în faţă!
La viaţă!
Neapărat!
Transpiră în faţa frumuseţii sale de împărat.
Pământul trezit devreme,
porneşte alene
să-şi spele de lene
brazdele în rouă nouă.
Şi asta, ca să-şi rotească din nou agale, mai la vale,
peste umerii vântului,
tot ce are,
mic sau mare.
O cerule! Eşti la înălţimea aşteptărilor mele!
Dimineaţa când îmi întorc privirile spre cer,
mă luminez de bucurie
şi nu mi se mai umple faţa de ruşine!
Pentru că a venit o dimineaţă.
O dimineaţă plină de speranţă!
Când, printr-un Cuvânt de har,
nu-mi voi mai pune iar,
haina mea îmbibată de culori.
Culorile pământului!
Culori de moarte!
Astăzi este vremea mea!
Cât încă se mai spune astăzi,
îmi ridic privirile spre cer
şi aştept…
şi rabd…
Şi iar mă ridic.
Şi iar mă încred.
Aştept pe Cel ce este mai presus de aşteptările mele!
Dis-de-dimineaţă,
îmi plec fruntea şi genunchiul
şi, într-un gest preaplin de Cuvânt,
îţi dau întâietate
Ție, Maiestate!
Şi-ţi aşez, înainte de toate,
ca pe un covor domnesc,
mantia-mi smereniei.
Neapărat!
Îmbibată de culoarea Ta, culoarea albă.
Culoarea inului curat!
Ca pe o ofrandă de bun miros,
adusă coborârii Tale pe pământ,
Isus Cristos!
Îmi întorc privirile spre cer şi aştept o zi de mâine.
Să-mi ardă inima-n piept
de dor de Tine,
în nădejdea unei dimineţi,
când va stăluci fiinţa-mi toată,
în focul dragostei de Tată!
Îmbibată de culori.
Culori sângerii!
Culori de viaţă necurmată!
Ca o ofrandă de bun miros, adusă înălţării Tale la cer,
Isus Cristos!
Mâine, cerule, vei fi adus de spate
şi-ntr-o singură noapte
făcut cenuşă,
adunat după uşă
într-un sul uitat!
Păcat!…
Păcat de vremea pierdută!
Fala ta, soare, v-a apune într-o noapte,
haihui,
ca un pistrui.
Iar, luna,
pentru totdeauna,
va tăcea într-un punct,
la sfârşit de rând, de gând.
Ca un semn de carte, de poezie, de aducere-aminte,
pe vecie!
Şi toate
vor fi aruncate
fără nici un folos,
în cuiul unei amintiri de os.
Atunci va ieşi din ceaţă,
pe faţă,
taina Celui ce Este, încă de ieri dimineaţă,
în spatele tuturor lucrurilor din cer şi de pe pământ.
Pe cuvânt!
Atunci, se va şti că, mai presus de orice început,
este Lumina Celui de Cuvânt,
ce-a fost pus în umbră de pământ.
Se va vedea mâine, într-o dimineaţă măreaţă,
strălucind, înainte de toate,
peste noapte,
teama de poruncile Lui.
Toate!
Fără doar şi poate!
Porunci îmbibate de culori.
Culorile laudei!
Culorile sfinţeniei!
Ca o ofrandă de bun miros,
adusă Soarelui meu,
Isus Cristos!