Diavoli fără dubii – 2

                        

                                                              

                         (partea a 2-a)

                         Era Isus Cristos un simplu om?

 

Procurorul: Hai să bem şi să povestim ca altădată. Dacă tot ne-am întâlnit după atâta amar de vreme! Să mai povestim de-ale noastre. Dacă mă iei de la început cu dracii tăi, atunci nici berea asta nu-mi mai alunecă pe gât.

Ilie tăcu şi zâmbi binevoitor. Îşi împinse deoparte ceaşca de cafea băută şi îşi trase lângă el paharul cu sucul proaspăt de fructe, tocmai adus şi pus pe masă de către chelner. Totdeauna le-au plăcut la amândoi terasele în aer liber, din timpul verii. Era o zi cu soare, o zi frumoasă de toamnă timpurie. Și-a adus aminte că fost o vreme când au băut, au glumit împreună și … câte n-au făcut împreună! Dar, de vreo câţiva ani ani încoace, drumurile lor s-au cam îndepărtat. Oraşul mare, cariera înainte, familia pe deasupra, treburile multe! Doar, din când în când, câte un telefon, câte o cafea în vreo ocazie.

Procurorul: În definitiv, ce te-a apucat, cu creştinismul ăsta! Mi-ai zis tu câte ceva cu ceva vreme în urmă, dar n-am înţeles prea multe.

Avocatul: Măi Grig, măi! Aşa zici şi tu de creştinism! Se spune că adevărata cultură este aceea care rămâne omului după ce a uitat tot ce a învăţat. Aşa eşti tu acum. Atât ţi-a mai rămas, din tot ceea ce ai citit din Biblie şi despre creştinism?

Procurorul: Hai, fii tu cel care-mi împrospătează cunoştinţele biblice, zise el cu puţină tentă ironică. De la un prieten accept.

Avocatul: Da, este adevărat că am trecut pârleazul, cum zici tu. Dar, hai să îţi spun ce m-a determinat să fac asta? O s-o fac în stilul tău analitic, asta pentru că tu întotdeauna ai despicat firul în patru. Şi, în plus, să nu zici că îţi servesc gogoşi!

Procurorul: Ia spune! Hai, uimește-mă, că pari să-mi spui ceva interesant, de-ale tale! Mă aştept la săpături. De când te știu, ai tot căutat ceva. Nici tu nu știai ce!

Avocat: Da, am căutat. Și-am dat peste ceva interesant, ce m-a făcut, la vremea aceea, să ridic din sprânceană. Adică, am văzut în Biblie că Isus Cristos avea un soi de autoritate aparte asupra duhurilor căzute, a demonilor, autoritate pe care nimeni pe pământ nu a avut-o până la El.

Nu ţi se pare normal ca să te întrebi, aşa cum am făcut şi eu la vremea mea, adică cum putea un pământean, unul din lumea materială, un simplu om fără carte, cum zici tu, să aibă autoritate peste nişte fiinţe care aparţin unei alte lumi, respectiv, cea a duhurilor?
Asta ar fi în sine o performanţă!

Un duh rău e considerat rău, pentru că, în nesupunerea lui, în primul rând nu ascultă. Atunci, de ce ar asculta şi de ce s-ar supune un duh rău unui simplu om? Şi de ce putea Isus să aibă această autoritate, dacă era doar un simplu om? Nu consideri că sunt întrebări pertinente?

Procurorul îşi sprijini mai bine bărbia în căuşul palmei stângi, în timp ce se juca cu degetul mare al celeilalte mâini pe marginea ceştii de cafea. Tăcea.

Avocatul: Eu nu cred că, dacă era doar un simplu om, putea să aibă această autoritate, întări el.

În plus, nici viaţa sfântă a lui Isus nu putea fi un argument al autorităţii.

Din punctul meu de vedere, era de aşteptat ca doar satan să aibă această autoritate peste duhurile rele, peste duhurile căzute. Pentru că, logic ar fi ca acea autoritate să o poată avea numai cineva care ar fi ca ei şi, în plus, ar fi pe o poziţie de superioritate ierarhică în lumea lor, lumea spirituală.

Deci, cine altcineva, după părerea ta, putea să aibă o astfel de poziţie superioară peste diavoli, în afara de el, tartorul cel mare, care era şeful lor direct?

Procurorul: Te pomeneşti că acela ar fi putut fi Isus al tău!

De fapt, continuă el, după părearea mea, numai dracii ar fi dispuşi să creadă teoriile astea ale tale. Pe noi, oameni, nu ne duce cineva uşor cu vorba. Dovezi frate, dovezi raţionale! Unde vezi tu logică în ce spui, zise el fără pretenţia că aştepta un răspuns.

Pe deasupra, am spus că dracii nu sunt credibili şi pentru faptul că sunt cunoscuţi ca fiind mincinoşi, zise el accentuându-şi idea.

Mă şi mir că tu poţi să crezi un drac!

Toţi am auzit că dracii sunt mincinoşi. Şi mie îmi mai zicea câte o tipă, aşa, în fuga calului, că „mint mai rău ca dracu’”, zise şi zâmbi pe sub mustaţă.

Ilie zâmbi într-un mod anume, care-l făcându-se complice la amintirile lor cu peripeţii mai mult sau mai puţin romantice.

Procurorul: Tu zici, Ilie, că eşti creştin, dar, după cum vorbeşti, mai repede m-aş gândi că eşti un liber cugetător! zise el, dorind să-l tachineze puţin, ca altă dată.

Avocatul: Da, procurorule, diavolii, de regulă, mint, zise el dorind să rămână la subiectul lor. De fapt, unul din job-urile lor este tocmai să mintă, să înşele. Dar mint pe cine poate să mintă, adică pe oameni, pe unii dintre ei. Mai bine spus pe cei mai mulţi dintre oameni. Tocmai de aceea, Dumnezeu ne cheamă să cunoaştem adevărul. Cuvântul lui Dumnezeu spune că tocmai Isus este Adevărul!

Din această perspectivă, eu aş zice că ei, dracii, ar fi trebuit să fie primii care să ascundă identitatea lui Isus şi în nici un caz să fie primii care să spună clar cine este El cu adevărat, zise Ilie, uitându-se în ochii prietenului său. Fie asta şi numai pentru că interesele lor sunt opuse lucrării lui Isus pe pământ, interese care ar fi justificat mai mult dorinţa lor de a acoperi, de a minţi, tocmai pentru a-I ascunde identitatea. Nu mai pun în discuţie cât de mult Îl urau.

Dar, în faţa lui Isus, nici unul din îngeri nu a avut curajul să mintă, sau să-L nege. Nici măcar şeful lor, satan, nu L-a negat. Ceea ce a încercat el, satan, a fost să-i strecoare îndoiala şi lui Isus, după obiceiul Lui cel vechi, aşa cum a făcut-o altădată cu primii oameni, Adam şi Eva.

Avocatul a vrut să-şi continue ideea, dar procurorul îl întrerupse.

Procurorul: Auzi tu, avocat pasionat de draci, zise el, puţin cam repezit. Înainte de a muri Isus ăsta al tău, au murit Adam şi Eva ca să deschidă ochii oamenilor, zise el revenind la subiectul ce-i plăcea lui. De fapt, Biblia ta susţine indirect ideea că la baza progresul a fost şerpuitul ăla, Lucifer, care a deschis ochii celor doi spre cunoaştere şi, prin ei, nouă oamenilor.

Dar, prietene, ochii tăi tot închişi au rămas! De fapt, creştinismul tău ţi i-a închis din nou.

Avocatul: Măi, procurorule! mă faci să zic că tu ești avocatul diavolului! zise el puţin cu supărare, dar încercând să menţină, totuşi, o admosferă bună între ei.

Dacă tot zici că șarpele ne-a deschis ochii, nouă oamenilor, hai, deschide-i şi tu pe ai tăi la acest episod, unde satan îşi încearcă puterile cu Isus. Apropos de Lucifer, că tot ai adus vorba de el. De când tu nu ai mai citit Biblia, acesta a căzut şi a devenit diavol. Şi încă unu mare, şef peste toate duhurile căzute! adăugă el, privindu-l câteva clipe şi încercând să zâmbească cu subînţeles prietenului său.

Dar, interesant! Biblia ni-l prezintă prima dată tocmai pe el, pe satan, ca fiind primul demon care se dă de gol că ştie că Isus este Fiul lui Dumnezeu.

Crezi asta? întrebă retoric avocatul. Şi, continuă. Uite, în Biblie este un fragment în care satan, după numele lui „de scenă”, îşi joacă rolul de tartor aici pe pământ, încercându-şi puterile cu Isus, căruia Îi promite mare și sarea, doar-doar i se va închina lui.

Ce tupeu are dracu! zise el cam iritat, după câteva clipe de gândire.

Procurorului îi plăcu ideea și râse de-a binelea de afirmația prietenului său, Ilie.

Procurorul: Eu zic să fii prudent cu dracii, mai ales cu şefu’ lor! Ştii tu cum e cu şefii! Să nu vii la mine după ajutor! zise el râzând de-a binelea. Că nu te apăr! oricât de prieten îmi eşti. Voi considera că ţi-ai făcut-o cu mana ta.

Avocatul trecu uşor peste râsul prietenului său, nevrând să dea greutate glumei lui.

Avocatul: Uite, procurorule, satan spune un lucru pe care Isus nu l-a afirmat niciodată până la acea dată, ci doar el, satan, îl aduce prima dată în discuţie.

Este adevărat că el nu a afirmat deschis că Isus este Fiul lui Dumnezeu, dar a adus această idee în discuţie în stilul lui caracteristic, adică, stimulând îndoiala: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu…”, la fel cum, altădată, a făcut şi cu Adam şi Eva: „oare a spus…?”

Interesant este că Isus nu a făcut ochii mari, lăsănd să se înţeleagă că ar fi surprins de ideea năstruşnică ce i-a trecut prin cap lui satan. Din contră, a luat-o ca pe ceva firesc!

Dar, crezi tu că satan avea îndoieli că Isus este Fiul lui Dumnezeu?

Procurorul: Poate o fi tatonat terenul, zise el glumind.

Avocatul: Ştii unde se poate găsi răspunsul?

Procurorul: Unde? întrebă el curios în timp ce se îndreptă de spate, surprins de întrebare.

Avocatul: Răspunsul se poate găsi tocmai în faptul că satan îi oferă lui Isus totul şi cere doar un singur lucru: închinarea!

Satan pune problema în felul acesta: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu….”, şi încercearcă o ispită puternică, gen momeală: „Ţie Îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii; căci mie îmi este dată, şi o dau oricui voiesc. Dacă, deci, Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta.”(Luca 4:6-7)

Ce zici tu? Cum explici atitudinea lui satan?

Logica ta cu înclinaţie spre suspiciune, nu te îndeamnă să te întrebi de ce ar vrea satan închinarea lui Isus? De ce era aşa de important pentru el acest lucru?

Asta dovedeşte clar că satan nu L-a putut îngenunchia cu nimic. Spre deosebire de lumea întreagă care „ zace în cer rău” şi care este învinsă de el. Isus nu i se închinase, pentru că nu-i datorase nimic. Isus chiar afirmă clar că satan „n-are nimic în Mine; ” cu sensul că satan nu putea pretinde vreun drept asupra Lui (Ioan 14:30-31) şi nici nu-L putea forţa fizic ca să cedeze. Ceea ce putea spera era ca să-L fi putut îngenunchea printr-un păcat fie el cât de mic, sau ca Isus să vrea să îngenuncheze El singur, de bună voie, în urma primirii ofertei.

Şi, mai trebuie spus că pe Isus nu-L putea tenta oferta lui satan. Între închinare şi moarte El a preferat moartea. De ce? Pentru că, a face voia lui Dumnezeu şi nu a satanei, îi aducea recunoaşterea a ceea ce era de fapt şi de drept! După această recunoaştere din partea Tatălui,  totul urma să-I fie aşezat sub picioare şi tot ce mişcă pe pământ sau în cer urma să I se îngenuncheze doar Lui, ca Fiu de Dumnezeu, care Şi-a dovedit loialitatea. Această bucurie o purta în suflet, astfel că „pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.”(Evrei 12:2)

Procurorul: Ei, hai măi, avocatule! că te-ai dus prea departe, zise el, dar schimbă imediat direcţia discuţiei, cu gândul să păstreze cumpăna atmosferei dintre ei. Totuşi, zise el, s-ar putea că acest drac mare să fi fost doar un drac cu pretenţii mari, ca să rămân în termenii tăi.

Avocatul: Satan este recunoscut ca fiind „dumnezeul acestui veac” ca „domnul puterii văzduhului”. De unde ştiu? Biblia o spune şi nici Isus nu infirmă şi nu-l acuză de minciună, atunci când Satan îi promite: „toate împărăţiile”, asta, pentru că, într-adevăr toate erau în mâna lui.

Deci, Isus nu i se închina şi nici nu Îi era frică de el, deşi îi recunoştea autoritatea şi ştia că este „dumnezeul acestui veac”.

De ce Isus nu se închina celei mai mari autorităţi al acestui veac? Asta nu-ţi ridică ţie, procurorule, întrebări? întrebă avocatul.

Procurorul: Nu-mi ridică nici o întrebare. De ce nu s-ar putea vorbi de un Isus răvrătit, care nu vrea ce vrea satan, aşa cum nici satan n-a vrut ce a vrut Dumnezeu! Astfel culege şi el ce a semănat. Este înfruntat de Isus, cum altădată el L-a înfruntat pe Dumnezeu.

Avocatul: Nu m-am gândit la asta, recunoscu el.

Dar m-am gândit să îţi ridic eu nişte întrebări, aşa cum îmi ridicai tu mingea la fileu, pe vremuri.

Tu te îndoieşti că satan era un mare drac. Zâmbi la cum au sunat cuvintele lui. Poate crezi, continuă el, că era un negociator lipsit de experienţă.  Adu-ţi aminte, că satan a tras după el o treime din îngerii din cer, tocmai pentru că a ştiut cum să o facă,  şi, ca „dumnezeu al acestui veac”, a îngenuncheat, fie şi temporar, aproape pe toţi oamenii de pe pământ, (eventual, au fost câteva excepţii).

În aceste condiţii, de ce crezi tu că satan ar fi dat tot ce are, toată stâpânirea şi autoritatea pe care o are doar unui simplu om?

Ce avea satan de aşteptat să primească de la Isus, de vreme ce Isus era văzut de oameni ca fiind „fiul tâmplarului”, care n-avea carte, care nu avea „unde să-şi pună capul”? Pentru că, din perspectivă umană, Isus chiar nu avea nimic de oferit din lumea asta.

Toţi suntem de acord că dacă dai ceva, trebuie să obţii ceva ce merită acel efortul de a da.

Dacă tu, procurorule, ai avea în mâna ta toate împărăţiile acestei lumi şi le dai unui simplu om, sau unui simplu înger, ce poţi spera să obţii?

Procurorul: De unde să ştiu ce avea în cap satan ăsta al tău, ce calcule îşi făcea el?

Avocatul: Păi, atunci, ce ştia satan şi nu ştiau oamenii?! Şi nu ştii nici tu?!

 

Continuare în partea 3-a (Fragment din partea a 3-a: Când diavolul recunoaşte şi omul, nu! … Pentru că nimeni nu poate spune despre satan că ar fi fost prost, sau că ar fi …) (Categoria Satan)