(partea 1-a)
Oameni de neînţeles
Tărcatul: Niciodată nu am înţeles oamenii! Sunt aşa de diferiţi de noi, îngerii! O diferenţă ca de la pământ la cer, zise el încet, ca pentru sine, întorcându-şi privirea de la cei doi oameni şi privind înspre confratele său, cu gândul că poate, totuşi, l-a auzit şi s-ar putea să aibă o reacţie.
Sărsăilă: Da, zise acesta, după câteva secunde. Multe ciudaţenii am mai văzut noi la oameni, încât nu ştii care dintre ele este mai mare. Uite, de exemplu: unde vezi tu logică şi sens în a rupe din tine pentru cineva străin ţie, sau chiar în a-ţi da viaţa pentru altul, în condiţiile în care viaţa unui om pe lângă că e scurtă şi grea, mai e, pe deasupra, şi sub blestem.
Tărcatul: Mm da! Hai să ne luăm zborul de lângă ăştia doi. Sunt plictisitori! Uită-te la ăsta slab. Ce prostie…! Să-şi doneze un rinichi pentru ăstalalt. Şi s-o facă şi pe degeaba!
Sărsăilă Ei, nu chiar! În lumea lor, nimic nu e de gratis. În cazul ăstora doi, plăteşte grasu’ berea celuilalt toată viaţa.
Tărcatul: Iar despre creştini, chiar că nu ştii ce să mai crezi, continuă el. Prea plusează pe dragostea lui Dumnezeu pentru ei şi clădeşte pe jertfa lui Isus o întreagă filozofie a vieţii.
Aşa după cum pun ei problema, omul ar trebui sa renunţe la a mai trăi şi bine ar fi dacă ar muri eul lui în fiecare zi, puţin câte puțin, sau dacă ar trăi pentru altul. Este un punct de vedere pe care nici logica şi nici chiar viaţa nu-l susţine.
Nu ţi se par ciudaţi?
Sărsăilă: Da, chiar aşa! Uite o altă ciudăţenie, parcă şi mai mare, zise după câteva clipe îngerul căzut. Adică, aceea de a crede într-un Dumnezeu, despre care doar au auzit! Şi, în plus, de parcă nu era suficient asta, acest Dumnezeu cere oamenilor şi să-L iubească, aşa pe nevăzute. Oamenii, numesc asta „credinţă”!
Sau, mai departe, este una şi mai şi, aceea că sunt gata să îşi sacrifice, nu un rinichi, sau o altă parte din corp, ci chiar să-şi dea viaţa pentru El! Pentru un Dumnezeu despre care doar au citit într-o Carte, numită de ei, Biblie. Acolo, printre altele, li s-a spus ca primul om, Adam, el şi nevasta sa au fost blestemaţi tocmai de catre El, Dumnezeu, pentru neascultarea lor şi că acest blestem se va extinde asupra lor, a fiecaruia în parte cât va fi viaţa lor şi cât va ţine pământul acesta. Şi, de parcă nu era destul atât, a fost blestemat şi pământul de sub picioarele lor. Şi, totuşi, mulţi cred ce este scris, Il iubesc şi îşi sacrifică şi puţina lor viaţa pentru El. Şi aşa au făcut cu milioanele, în decursul vremurilor! Spune şi tu, ce e asta? Eu cred că întrece orice logica şi sens a vieţii!
Noi măcar ştim cine este acest Dumnezeu. Şi, asta nu din auzite. Noi credem pentru L-am văzut şi … ne înfiorăm! Asta are logică. Am văzut cine este El chiar şi pe pielea noastră … asta, ca să vorbesc în termenii lor!
E drept ca şi noi îi ajutăm pe oameni să-L cunoască prin ochii noştri, zise Tărcatul, rânjind cu subînţeles.
Tărcatul: I-auzi la ăsta, grasu’, ce zice de unul de-al lor, din echipă, că „e mai rău ca dracu”, că i-a pâinea de la copii, pentru băutura lui. Se compară ei cu noi! Asta-i bună, zise el cam iritat. Ce obicei prost!
Apoi, continuă: Hai să plecăm de aici, să-i lăsăm să bea şi revenim mai încolo. Le vine şi lor vremea, când le vom arăta bunătatea noastră, zise şi îşi deschise aripile gata pentru zbor, lăsând în urmă izul unui râs batjocoritor.
Sărsăilă :Că, bine zici!
Tărcatul: Hai să mai cutreierăm puţin pământul. Ne-a mai rămas puţin timp pentru asta. În curând o să-i ducem dorul. Venim înapoi, mai încolo, după ce au băut bine. Poate-l ajutăm pe grasu’ să nu plătească berea prea mulţi ani, zise el sarcastic.
Sărsăilă: Auzi, dar despre sacrificiul lui Isus … că tot mi-am adus aminte cu această ocazie, tu ce zici? spuse în timp ce-şi deschise şi el larg aripile. Însă, se opri o clipă şi le privi. Nici nu-şi mai amintea de când nu şi le-a mai văzut albe. Îşi reaminti momentul cînd a fost izgonit din cer. S-a răzvrătit şi el puţin împotriva ordinii şi Legii divine de acolo. Ei, şi ce dacă! Atunci, gestul de a fi izgonit, i s-a părut un lucru de-a dreptul brutal. Între timp a adunat şi mai multă mânie. În fine, oricum îl vedea uneori pe Dumnezeu cam prea aspru, când venea vorba de Lege şi ordine. Chiar se întreba uneori dacă El îşi mai iubeşte creaţia.
I se părea mai normal ca Dumnezeu să fi acceptat puţin şi idea de democraţie.
Dar, aici, pe pământ însă se simţea ca la el acasă. Dădea raportul Prea Întunecimii Sale, şi, în rest, era liber să facă ce vroia. Nu îl mai limitează ceea ce în cer este numit „bine”. Deseori, acolo, binele era ca o făşie îngustă pentru el. În fine, aici, pe pământ nu mai trebuie să facă echilibristică între ce e bine şi ce e rău. Oamenii au relativizat şi binele şi răul, încât nu se mai ştie exact cînd e bine şi când e rău. De multe ori, ce e bine pentru unu, nu e bine pentru altul. O poţi suci cum vrei.
Adevărul este că experienţa acestui aşa zis „rău” îi oferă o paletă mult mai diversificată de exprimare a personalităţii. Se simţea ca fiind cineva, făcând ce îi plăcea. Parcă simţea libertatea fluturându-i printre aripi. Şi, în plus, era amuzant „experimentul pămînt”. Pământul oferea terenul propice pentru orice fel de experiment de cunoaştere, iar curiozitatea fără margini a oamenilor deschide graniţele unei imaginaţii fără limite şi stârnesc dorinţe spre lucruri greu de imaginat chiar în cer.
În zborul lor văzură pe mulţi robi de-ai lor, oameni supuşi lor mai de voie, mai de nevoie. Dar nu prezentă interes nici unul pentru ei pentru că erau la datorie confraţii lor. Dar, mai repede decât se aşteptară, cum se întâmplă deseori pe pământ unde multe sunt neprevăzute, cei doi îngeri văzură de departe o femeie, care după îmbrăcăminte le sugeră ideea ca este una din alea, care citesc din Biblia aia a lor. Femeia intră rapid în vizorul lor.
Tărcatul: Ai întrebat de sacrificiul lui Isus, aduse el din nou vorba, în timp ce înaintau în zbor spre femeie. A da, jertfa aia! zise cu voce înceată. Timpul parcă se oprise în loc pentru cîteva secunde.
În general, este greu de înţeles jertfa de sine. Acest subiect îl urăsc tot atât de mult pe cât nu-l înţeleg, zise el după un timp. Aşa cum ai spus, a da un mădular din trup, mai treacă-meargă. La cât de limitaţi sunt, e aproape de înţeles. Dar, a te jertfi pe însuţi pentru altcineva şi s-o faci fără să te gândeşti de două ori, asta n-o putem înţelege, nici gândi, nici simţi în profunzimea ei lăuntrică. Noi stim doar să jertfim pe alţii. Asta are logică!
De-a lungul timpului m-am întrebat, de altfel ca toţi îngerii de jos, ce-i determină pe oameni să facă asta, să ia o asemenea decizie fără sens, fără noimă! Oare ce simt sau gândesc atunci, cu adevărat! Cred că şi îngerii de sus se miră, uitându-se la ei.
Iar, despre jertfa Lui Isus pentru ăştia, mici şi proşti, asta chiar n-o înteleg de loc! Dacă o fac oamenii, zici că atâta pot ei, că-s săraci cu duhul! Dar, să facă acest lucru un Isus, Fiul de Dumnezeu pentru nişte oameni, despre care ştia dinainte că-L vor desconsiderat, iar pe jertfa Lui o vor respinge, asta e dincolo de orice gândire logică, de pe pământ, din cer, şi din întreg universul.
Şi după ce-a păţit El cu ei, îmi dau seama că oamenii sunt greu de înţeles. Cine ştie dacă nu I-o fi părut rău lui Isus că I-a şi trecut prin cap să se jertfească pentru ei.
Sărsăilă: Păi şi lui Dumnezeu I-a părut rău că l-a făcut pe om! Nu-i de mirare, după câtă bătaie de cap I-au dat!
Cred că dacă Isus făcea treaba asta pentru noi, îngerii căzuti, noi aveam mai multă consideraţie pentru El. Asta fie şi numai pentru că noi ştim ce înseamnă cerul şi ştim şi ce înseamnă să-l pierzi.
Bine că nu pot să ne întreabe pe noi despre Isus! Nouă ne convine asta.
De fapt, dacă ar citi mai atent în Cartea lor, Biblia, ar vedea clar că unii dintre noi, îngerii căzuti, cum ne numesc ei, chiar spunem deschis şi fără echivoc cine este pentru noi acest Isus al lor. Acolo este scris negru pe alb faptul că ai noştri au recunoscut deschis de multe ori că Isus este Fiul Celui prea Înalt şi că s-a jerfit tocmai pentru ca să le dea şansa de a se întoarce din nou la Dumnezeu.
Tărcatul: Ce bine că ei nu sunt prea interesaţi să citească Biblia!
Sărsăilă: Lasă-i să-şi găsească plăcerea în orice, dar nu în cititul şi în aprofundarea înţelegerii ei. Nouă ne convine.
Nimeni din lumea noastră, a duhurilor, nu poate pune la îndoială existenţa, identitatea şi autoritatea lui Isus atât în cer, cât şi pe pământ, zise el. O ştiu bine şi vrăjitoarele, suratele noastre comune, care vieţuiesc lîngă ei şi care-şi fac treaba printre ei.
Tărcatul: Mai ştiu şi unii dintre oamenii Dumnezeului Celui PreaÎnalt, adică, profeţi şi văzători.
Sărsăilă: Ei, mai ştiu şi alţii, oameni simpli, recunoscuţi de Dumnezeu ca fiind sfinţi, din aia care nu au prea multe în comun cu acest pământ. Dumnezeu nu S-a lăsat fără martori.
Tărcatul: Tu zici, de ce nu ne întreabă pe noi? Nu ne întreabă pentru că ne cred mincinoşi sau, pentru că nu cred că noi existăm cu adevărat? zise el râzând.
În fine, lasă-i sa creadă ce vor. De fapt, şi noi îi ajutăm să creadă ce ne convine şi nouă. Ne convine şi nouă, dar şi lor le convine! Ei fac ce vor cu ajutorul nostru, iar noi facem ce vrem cu ei. Noi le dăm ce vor, apoi ne luăm partea. Partea noastră este partea leului. Lasă-i pe ei să fie oi sau capre, sau ce-or vrea. Aşa că, e o afacere! Îmi place să fac afeceri cu ei, pentru că eu pierd rareori. Îmi mai dă de furcă câteodată, câte un căpos, care ia prea în serios pe Dumnezeu.
Sărsăilă: Auzi, apropos de faptul că suntem numiţi îngeri căzuţi, sau, mai rău, diavoli, draci! zise Tărcatu’ apăsat. Mi-e asta nu-mi place! Este o ofensă! Prefer să ne zică adversari, împotrivitori sau ceva de genul ăsta. Cuvintele ca acestea sună mai puţin deranjant, sau provocator. Asta pentru că şi noi suntem creaţia lui Dumnezeu! Ca să nu spun de faptul ca noi am fost creaţi înaintea lor şi, deci, am putea spune că avem dreptul de întâi făcut!
Oamenii, într-adevăr, s-au specializat în folosirea cuvintelor lor. Au devenit mai „civilizaţi, mai rafinaţi, mai diplomaţi”, cum îşi zic ei … asta, ca să-i vorbim de bine! zise el, mimând un zâmbet. Dar, de ce nu scot din uz şi cuvintele acesta de drac, diavol, împieliţat, necuratu’ şi altele de genul astă. Să le scoată şi pe astea, dom’le, aşa cum au făcut-o şi cu cele care nu le convine lor, zise el, parcă animat de ce gând avuse.
Tărcatul: Îmi place ideea ta!
Sărsăilă: Mie mi-ar place să ne spună „aghiuţă, aghiuţi”, nu drac, sau draci! Asta mă duce cu gândul la aghios-ul din limba lor greacă, care are sensul de sfânt, zise el, parcă dus pe gânduri … că, doar şi noi am fost sfinţi odată…!
Tărcatul râse, dar tăcu imediat.
Sărsăilă: Ce, nu eşti de acord cu mine? îşi întrebă el colegul de breazlă. Eu cred că noi am fost mai sfinţi când am fost făcuti, decât sunt ei când se nasc. Iar despre cădere, ce să mai zicem! Noi măcar ştim că am căzut! Dar ei, cei mai mulţi dintre ei sunt căzuţi de-a binelea, fără însă s-o ştie.
În plus, după cum rostesc ei cuvântul „drac sau diavol” îmi dau seama că ne tratează fie ca şi când nu am exista, sau ca pe un mit, fie ca pe nişte duşmani. Ca ăştia, ce-şi zic creştini, care văd în noi duşmani de moarte, nedorind să aibă de-a face cu noi nici în vis. Dar ei au uitat că au o poruncă, aceea de nu-şi urâ duşmanii, ci de ai iubi, zise el râzând.
Apoi, reveni şi zise aproape indignat: De ce ne desconsideră? Dar, se uită la confratele lui cum îl privea cercetător, încercând parcă să vadă dacă glumeşte sau vorbeşte pe bune. Dar, nu insistă şi afişă un zâmbet de complezenţă continuând să spunând: Pe de alta parte, este nedrept ca noi să îi ajutăm să-şi facă plăcerile şi, după aceea, tot ei să spună despre noi că suntem răi!
De fapt, dacă mă gândesc bine, cei mai mulţi Îl înjură şi pe Dumnezeu şi spun inclusiv despre El că nu există, completă el.
Tărcatul râse înfundat.
Sărsăilă: De ce răzi? Nu-i adevărat ce spun, zise el, văzând pe celalalt confrate de-al său că râde de-a binelea. Râse şi el de râsul copios al celuilalt.
În plus, eu zic că ei, oamenii, sunt mai căzuti decât noi!, continuă şi trase cu ochiul într-un fel şmechereşte, care cerea complicitate, şi care-l făcu pe Tărcatul să râdă de-a binelea.
Tărcatul: Azi eşti tare nărăvaş, zise el râzând, privindu-şi confratele.
Sărsăilă: Râzi și nu prea zici nimic. Să înţeleg că nu eşti de acord cu mine, insistă el. Se ascund după noi şi îşi justifică poftele lor dând vina pe noi. De la strămoşul lor Adam încoace, mai bine zis de la Eva aia a lor, femeia ce-a reuşit să schimbe faţa pământului, ei asta fac tot timpul, dau vina unu pe altul şi, mai ales, pe noi.
Nu se sfiesc să dea vina nici pe Dumnezeu!
Auzi, ştii ce-mi place mie, referitor la situaţia aia cu Isus, la sacrificiul Lui, zise el după un moment de gândire. Îmi place faptul că cei mai mulţi dintre oameni nu au nici o tresărire legat de răstignirea Lui, zise şi, imediat, deveni puţin mai serios. Prin atitudinea lor, parcă-şi zic: ei, şi ce-i cu asta! Nu I-am cerut-o noi! Asta pentru că ei aşteptau altceva, iar El le-a dat ceea ce credea El că ei aveau nevoie. Nici ei nu înţeleg sensul acestei jertfe, nici noi, zise el, chicotind.
Tărcatul: Mie însă, cel mai mult mi-a plăcut când ei au zis despre Isus că a lucrat cu puterea lui Belzebul. Asta mi-a plăcut! A fost tare de tot! Râd de fiecare dată, când îmi amintesc.
Sărsăilă: Înalt Întunecimea Sa e şi el satisfăcut de ce au spus şi spun oamenii. Dar, totuşi, cel mai încântat e atunci când i se aduc lui personal sacrificii, jertfe umane. Bineînţeles, alături de închinare şi laude. Jertfa este ceea ce-şi doreste cel mai mult şi asta tot timpul, pe cât posibil. Mai ales, jertfe de copil. Sângele lor e pur.
Tărcatul: Dar, până la urmă, în ce priveşte suferinţa, ce pot eu să zic ca tu să nu știi! zise el aducând vorba. Ştiu că pe tine te distrează cel mai mult vaietele în suferinţă a acelora care îşi spun că au pe Dumnezeu de partea lor. De la o generaţie la alta, cei mai mulţi n-au învăţat nimic din lecţia suferinţei. Însă noi, în timp, ne-am prins de tainele ei ascunse. Ne-am specializat pe pielea lor în mijloacele ei de a o produce. Dar, din nou, ca în cazul jertfei, nu-i prindem esenţa, nu o vedem şi nu o putem simţi din interiorul ei. Nu putem nici să intrăm în pielea celor suferă. Asta, bineînţeles, de dragul artei de a cunoaşte ceva mai mult.
Sărsăilă: Am avut dreptate. E din alea, ce-şi zic creştine, zise el după ce ajunsese lângă femeia pe care o ochiră cu ceva timp în urmă şi o urmăriră să vadă ce are de gând să facă. Ia uite, mă, tocmai a apucat-o rugaciunea! Hai, să-i distragem atenţia!
Tărcatul: Da, putem. Dar, ştii ceva, eu zic, totuşi, să aşteptăm să vedem ce o să facă. Poate n-o ţine mult, cum nu-i ţine mult pe marea majoritate a celor ce-şi zic creştini. Tipa asta pe cât de repede şi-a terminat de citit capitolul din Biblie, pe atât de repede îşi va termina şi rugaciunea. În plus, am văzut-o uitându-se la ceas. În vremurile acestea, cunoscute de ei ca „vremurile din urmă”, rugăciunea este ceva ce trebuie făcut, nu ceva ce-şi doresc cu toată inima. Se lasă ei singuri de ea. Aşa că, nu cred că vom avea bătaie de cap, din punctul ăsta de vedere. Nouă ne trebuie doar răbdare. Iar, la răbdare noi ne pricepem. Ei sunt cei care nu se prea pricep la ea şi puţini ştiu că tocmai răbdarea le aduce biruinţă, concluzionă sigur de el, îngerul căzut.
Sărsăilă: O, de-ar şti ei ce armă puternică împotriva noastră poate fi rugăciunea lor în acest război spiritual cu noi, zise se el cu glas scăzut.
Celalalt înger încuviinţă tacit.
Tărcatul: Apropos de rugăciune, zise el schimbând vorba, m-am întrebat deseori, ce s-a întâmplat cu adevărat în grădina Gheţimani, atunci când Isus s-a rugat cu lacrimi de sânge? Acolo a fost ceva interesant, ceva care nouă ne scapă. Asta pentru că nu noi I-am provocat acea suferinţă. Oare ce o fi gândit şi simţit atunci, Isus? Cât de mare I-o fi fost suferinţa, atunci când a fost cuprins de acea întristare ca de moarte?
Sărsăilă: Nu ştiu ce să spun. Dar tu ce zici de întregul supliciu din pretoriu, … ştii tu, acolo în curtea palatului, când Isus aştepta sentinţa oamenilor?
Tărcatul: Ce sa zic? N-am cuvinte! … Pe nici o limbă, nici pământească, nici îngerească! Scena aceea a fost o privelişte de neuitat pentru cerul întreg! De fapt, pentru universul întreg! Aşa ceva nu s-a mai văzut şi nici nu se va mai vedea <<câtu-i hăul şi dudău!>>”, râse înfundat şi bucuros că-şi aminti rapid expresia unui „client” de-al lui, căruia îi dădea târcoale des. Îi plăcea când acesta o spunea cu patos, întărindu-şi astfel convingerile bahice.
Acolo în curtea palatului, nici noi, adversarii Lui, n-am fi făcut o treabă mai bună decât ei, oamenii. S-au descurcat bine începând de la umilirea şi bătaia de joc până la biciuirea şi răstignirea Lui.
În tot show-ul ăsta, pe mine m-a impresionat cel mai mult, când L-au scuipat în faţă, pe El, Fiul Dumnezeului PreaInalt! Un Dumnezeu cu scuipat de om pe faţă! Ce privelişte! Şi, pălmuit! Secvenţe de premiu Oscar, ca să vorbim ca ei!
Noi nu am fi îndrăznit aşa ceva! Dumnezeu cu o simplă privire ne-ar fi ars pe loc, doar dacă ne-ar fi trecut prin minte aşa ceva. Noi numai am gândit ceva ce a avut legătură cu mândria şi am şi fost aruncaţi din cerul Lui. Iar, oamenii aştia au întrecut orice măsură pe care ne-am fi dorit-o şi noi… aşa…fie şi ca să I-o întoarcem lui Dumnezeu. Cred că lecţia asta am fi putut să o învăţăm noi de la ei, râse de-a binelea şi cu satisfacţie Tărcatu’.
Sărsăilă: Da, mă impresionează cât de deschişi sunt oamenii să înveţe de la noi. Învăţăturile noastre se prind repede de ei, de la copii, până la bătrâni. Noi, uneori, nu trebuie decât să-i aţâţâm puţin şi să le dăm idei. Mai greu se prind de ei lucrurile ce ţin de Dumnezeu, zise el sarcastic.
Tărcatul: Da dar, exact treaba asta e scopul nostru, acela de ai ajuta să stea departe de învăţăturile străine, altele decât cele primite de la noi, completă acesta mândru, dovedind ca şi-a însuşit bine atribuţiile din „fişa postului”.
Sărsăilă: Aş mai sta cu tine la taclale, Tărcatule, dar trebuie să plec. M-a chemat în ajutor Beliar, şefu’, zise el, deschizându-şi aripile. Întâmpină probleme cu un bătrân care uită de el în închinare, în post şi rugăciune către Dumnezeu. Rugăciunile lui sunt foc pentru noi şi e nevoie de mobilizare de forţe.
Tu, vezi ce faci cu rătăcita asta de femeie. Parcă dă semne ca şi-a bifat ritualul pe ziua de azi. După aceea, vezi de cei doi tipi şi berile lor, zise şi plecă val-vârtej. Nu prea ai de lucru nici într-un caz, nici în altul, dar, dacă e cazul, cere ajutor.
Fii pregătit, totodată, că poate e nevoie şi de tine în alt loc, îi zise el, în timp ce-şi luă zborul.
Continuare în partea a 2-a Un credincios de neînţeles!: „Duhul de religiozitate: Nici nu ştii ce ar fi mai de ocolit: Dumnezeu nemulţumit de oameni, sau oameni nemultumiţi de Dumnezeul! Sărsăilă: Spui asta, pentru că ai observat şi tu că, …” (Categoria Creştinism)