Măreţie şi smerenie

Măreţie şi smerenie

Din perspectiva necreştină, înţelegerea venirii şi primirii de către om a lui Isus Cristos ca Domn şi Mântuitor întâmpină serioase probleme de logică.

Imaginea unei creaţii la superlativ, care te lasă cu gura căscată fie şi numai la o privire de suprafaţă, în contrast cu apariţia „lumească” jalnică a lui Isus, care te lasă fără cuvinte, chiar dacă încerci s-o vezi în rosturile ei! Paie, fân, iesle, animale, lipsa unui minim de confort, a unor condiţiile igienico-sanitare minime, microbi, muşte şi cine mai ştie ce gângănii. Fără scutece, sau, de ce nu, fără pampers şi hăinuţe de culoare albastră, fără un pătuţ obişnuit, ca să nu vorbim de unul cu cristale swarovski, fără accesorii multicolore şi jucării muzicale și fără multe altele pe care le poți vedea doar prin casele de împărați, sau pe la vreo cumetrie de suspuși.

Smerenia era ultimul lucru la care ne puteam aştepta de la un Dumnezeu care are toate la degetul mic. Ar fi fost mai aproape de aşteptările noastre şi mai aproape de nota Lui măreaţă, să-Şi facă apariţia cel puțin într-un car de foc, la care să fie înhămate câteva rânduri de comete strălucitoare; să poarte o mantie impresionantă în culorile universului; pe cap să poarte, dacă nu mai multe coroane, cel puţin una din aur masiv, dichisită cu cele mai preţioase pietre astrale „cum n-a văzut Parisul!”; să coboare din caleaşca astrală pe un covor roşu cu model floral străjuit de cele mai alese plante exotice; să fie însoţit de un întreg alai ceresc gătit ca în zile de sărbătoare, neapărat în culori strălucitoare, de să ne cadă faţa! În plus, întreaga natură însufleţită sau neînsufleţită să-şi aștearnă întrega măreție la picioare Lui. Astfel, de la jocul fulgilor de nea, împrăştiaţi de o boare de vânt nici prea rece nici prea caldă, până la zborul păsărilor, care să împrăştie peste tot frunze, flori, petale, totul să se învârtă în jurul Lui. De jur împrejur să se zbenguie animăluţe grăgălaşe sub privirile semeţe ale animalelor cu greutate; munţii, dealurile şi pădurile să-şi aşeze la picioare Lui ramuri şi crenguţe ca pe nişte soli de bun venit, iar râurile, fluviile şi mările să-şi trimită pe valuri spuma recunoştinţei! Cerul şi galaxiile să fie brăzdate de tunete şi fulgere binevoitoare, iar aştrii să cadă la picioarele Lui. Şi, dacă vreţi, pe deasupra, să se oprească în dreptul nostru, a fiecăruia, să-Şi  întindă mâna şi să ne invite să urcăm în caleaşca Lui. Sau, măcar, să ne privească şi să ne zâmbească binevoitor! Şi, de ce nu, să-ne facem câte un selfie cu El în background! Şi l-a acest scenariu mai puteţi contribui şi dumneavoastră, cititorii noştri, pentru că este loc şi aveţi de unde. Nimic nu este prea mult pentru un Fiu de Dumnezeu! Fie şi numai pentru că stă în putinţa Lui să ne surprindă cu cele mai maiestoase scenarii de bun venit.

Cel puțin aşa ne puteam închipui că ar fi fost potrivită venirea Lui în lumea noastră, a oamenilor. Nu suntem noi „coroana creaţiei Lui”?! Nu avem noi nevoie de ajutor, de salvare? Iar pentru a salva pe cineva îţi trebuie putere, pricepere şi multe alte lucruri şi, pe deasupra, să faci impresie! Având în vedere măreţia Lui, o apariţie în forţă se ridica la înălţimea, statutul şi potenţialul Lui, a posibilităţilor unui Dumnezeu atotputernic!

Apropos de atotputernicie. Recent am recitit câte ceva despre ce este El în stare. Internetul e plin de informații despre acest lucru, care se înnoiesc mai repede decât pot unii oameni să se informeze despre acest lucru. Am să redau doar câteva aspecte, fie şi numai pentru a schiţa perspectiva unei gândiri apropiate.

”Universul este format din peste 100 de miliarde de galaxii. Doar în galaxia noastră, Calea lactee, există aproximativ 200 de miliarde de stele. Astronomii apreciază numărul total al stelelor din partea observabilă a sistemului la 10 la puterea 25, dar numărul real nu îl poate cunoaşte nici un om. Un computer, care într-o singură secundă ar putea număra da la 1 până la 10 miliarde, ar avea nevoie de 30 de miliarde de ani pentru numărarea stelelor. Cea mai mare stea, Alfa Herculis, are în sistemul ei un diametrul de 250 de miliarde de km, cuprinzând de 180000 de ori diametrul Soarelui. Întregul nostru sistem planetar, cu diametrul lui mediu de 11,8 miliarde de km, ar încăpea în acesta de 21 de ori. O sondă cu viteza  de 40.000 km/h ar avea nevoie de 700 de ani pentru a traversa Alpha Herculis. Diametrul planetei noastre este de  aproximativ 12.750 km. În raport cu întreg universul, masa populaţiei Pământului  nu este mai mare  decât o bacterie.” ( Signale aus dem All – Wozu gibt es Sterne – prof. dr. Werner Gitt ( Semnale din cosmos – de ce există stelele, n.trad.)

Fie și numai din această perspectivă, nu poți să nu te întrebi:

Ce are în comun  smerenia și măreţia? Ce legătură este între stele, galaxie, planete şi, pe de altă parte, paie, fân, animale ?! 

De ce să vină într-un mod degradant, cu un mesaj descurajant de smerenie, când, de fapt, noi, oamenii, aşteptam un Dumnezeu în termeni de super conducător, super star! Omul și-a îndreaptat întotdeauna privirea spre Cineva care să dovedească capacități intelectuale și carismatice de lider politic genial, care să ridice cunoașterea la nivelul nevoilor de vindecare, care să eradicheze sărăcia, să soluționeze conflictele, etc. Să fie în stare să ridice și să salveze omul din toate constrângerile şi limitele lui materiale, biologice, fiziologice, morale şi sociale …şi câte or mai fi ele…,care ne hărţuiesc zilnic şi nu de azi de ieri, ci de milenii la rând!? Gândul lui să fie eliberarea noastră de sub povara întregului cortegiu de legi socio-morale restrictive şi coercitive, care ne tot împing spre marginea lor, a unor rânduieli politice cu multe feţe şi în multe culori, a unui sistem de valori mult prea relativ pentru a fi un fundament solid.

Aşa cum a procedat, ai putea rămâne cu impresia că nu prea era cu piciorele pe pământ, că nu prea ştia realităţile de pe pământ!

Aşteptam să ne mântuiască din constrângerile şi limitele noastre, din această trudă parcă fără sfârşit, din necazuri şi boli şi să ne înalţe la condiţia noastră de fiinţe speciale în faţa Lui. Nu suntem noi „coroana creaţiei” Lui?! Spun din nouacest lucru.

Greu de înţeles raţionamentul!

Ce să înţelegem noi, oameni după chipul şi asemănarea Lui ? Oameni cu nevoi majore de recunoaştere a valorii de sine. Oameni prinşi între dorul astral de bine, frumos şi adevăr, într-un cuvânt – fericire şi patima unei libertăţii la care nu putem renunţa, cum nu putem respinge un vis!

La smerenie noi am reacţionat cu ignoranţă. Cu ignoranţă în sens de necunoaştere şi nerecunoaştere ca persoană, ca scop şi mesaj pentru care a venit, dar şi ca ignorare, desconsiderare a valorii ca persoană şi ca lucrare de mântuire.

Dar, la rândul Lui, și Cel care a coborât în lumea noastră într-o condiţie total neaşteptat de umilă, a ignorat total așteptările omul, de parcă nici nu ar fi știut de ele, sau de parcă acest aspect nu era printre preocupările Lui. Sau, nu le-a ignorat?

Se ridică voluntar sau involuntar întrebarea: de ce, totuși, așa și nu altfel?

De ce, în loc de mult așteptata salvare din opresiunea vieții, El aduce mesajul împăcării omului cu Dumnezeu?

Dar de ce a considerat că nevoia noastră fundamentală este împăcarea cu El și nu cea a salvării din opresiuni şi blestem? De ce a considerat că neîmplinirea, inclusiv aceea din sufletul nostru, ar fi datorată tocmai perturbarii relației Dumnezeu – om?  De ce prin El inima îşi revendică drepturi astrale după o logică care scapă firii umane, iar iubirea este limba cunoscută şi recunoscută ca ”oficială” pe acest domeniul latifundiar al sufletului? De ce ea, iubirea, este înscrisă în toate coordonatele şi meridianele fiinţei umane?

Ce legătură este între smerenie şi iubire?

Iubirea – mesajul şi valoarea ei pot fi cuprinse într-un singur cuvânt, dăruire. Dăruirea de sine, a ceea ce are mai bun, mai frumos, mai adevărat întreaga fiinţă umană.

Smerenia – este condiţionată de limitele puţinului, modestului, simplului, nespusului sau nepusului în termeni valorici. Pe deasupra, smerenia are conotaţii de slujire, de ascultare, de supunere, de obedienţă. Şi asta chiar nu prea convine! Nu prea ne place. Asta şi pentru că noi vrem să fim trataţi ca regi. Să fim beneficiarii unei vieţi garnisite cu avantaje regale. Şi, ca măsura să fie întreagă, vrem să nu murim niciodată!

Astfel din perspectiva unei logici minime, apare involuntar întrebarea: atunci, cum stau lucrurile din perspectiva lui Dumnezeu. Ce spune El?

Dumnezeu vrea să ne facă asemenea Fiului Său şi ne promite o Împărăţie unică în care a pregătit lucruri  nemaipomenite, greu de imaginat în splendoare. O Împărăţie fără trudă şi nevoi împovărătoare, fără griji şi boli. Dar ne cere să acceptăm refacerea fiinţei noastre învechite şi degradate, care nu mai corespunde standardelor mult prea înalte ale acestei Împărăţii. Să acceptăm transformarea întregii noastre fiinţe umane, mult prea degradată şi pervertită iremediabil sub presiunea unui sistem valoric care şi-a epuizat valabilitatea şi puterea.

Dumnezeu mai ştie un lucru care nouă ne scapă de cel mai multe ori. Acela că nivelul standardelor impuse – fără negociere – de Împărăţia promisă nu poate fi atins prin puterile noastre. Oricât ne-am strădui. Oricât ne-am da peste cap să-L convingem, nu vom reuşi. Pentru că singurul reper acceptat de El  este sfinţenia absolută, nu relativă. Nimic mai puţin şi nimic altceva. Sfinţenie, neprihănire! Aceştia sunt termenii de fundament în care El înţelege să fim după chipul şi asemănarea Sa. Iar acest standard dumnezeiesc de înalt nu-l putem bine înţelege, darămite să-l atingem prin puterile şi înţelepciunea noastră. Oricât de bine intenţionaţi am fi.

Pe deasupra în Împărăţia aceasta funcţionează o lege fundamentală cu valoare de constituţie – iubirea!

Dar ce fel de iubire? Răspunsul este unul simplu, adică, iubirea numită „agape”. O iubirea jertfitoare! Iubirea ce pune binele celuilalt înainte. Iubirea ce slujeşte în smerenie, fără pretenţii. O iubirea altruistă. O Împărăţie fără mândrie, în care „ ego-ul”, egoismul va fi de domeniul unui trecutul de tristă amintire. O societate  în care a cinsti pe celătalt, a sluji celuilat în termeni de binecuvântare, după principiul „cel mare slujeşte celui mic”, aduce a smerenie în straie regale.

Dar pentru  ca  această Împărăţie veşnică  să nu fie o utopie şi liberatea să fie la ea acasă, primele direcţii au fost trasate încă de aici, de pe pământ şi de astăzi. Kilometru ”0” a fost ieslea din Betleem! Acolo s-a bătut primul ţăruş al acestei Împărăţii sfinte. În prima zi de viaţă pământească a fost semnat proiectul de răscumpărare, de mântuire, iar în ultima zi, pe crucea de pe Golgota, a fost plătit integral şi irevocabil acest plan ceresc. S-a îndeplinit, astfel, toate condiţiile  impuse de Marele Creator.

A mai rămas, totuşi, o singură condiţie: credinţa! Ea fundamentează valabilitatea personală, doar personală! a acestui mare proiect, care se întinde pe durata întregii existenţe a umanităţii.

În plus, unde mai punem că atitudinea şi faptele noastre de respingere, de ignoranţă şi ignorare, de răzvrătire  de până acum – numite păcate, aduc atingere directă dreptăţii şi legalităţii impuse iniţial în acest plan de Dumnezeu. Mai mult, aduc ofensă Celui ce a creat totul.

Iar răscumpărarea păcatului cere o plată scumpă, cere jertfă, cere moarte! Dar şi această jertfă trebuie să fie fără cusur. Impecabilă!

Aici este  nodul gordian!

 Toţi am greşit şi avem aceaşi soartă. Nici un om nu întruneşte condiţiile impuse de acest standard divin. Doar Unu singur – Isus Cristos! Singura jerfă acceptată ca plată a păcatului este jertfa Lui mântuitoare de pe Calvar, care Îl mulţumeşte pe Dumnezeu, pentru că întruneşte toate condiţiile impuse atât de dreptate cât şi de iubire.

În acestă perioadă, în care se sărbătoreşte întruparea Mântuitorului nostru dumnezeiesc, vorbim, de fapt, de iubire. De iubirea lui Dumnezeu!  Însuşi numele Emanuel -„Dumnezeu este cu noi!” dat Mântuitorului, ne aminteşte un adevăr:„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:16 )

Se poate să ne fi iubit atât de mult?

Da! Se poate. Chiar atât de mult! Dumnezeu, Cel prin care s-a creat cerul şi pământul, galaxiile şi stelele…şi ce n-a creat!… a murit doar pentru noi, oamenii! Surprinzător şi de neînţeles.

Dacă în sufletul nostru – atât cât a mai rămas din el, un suflet de paie şi fân, un loc periferic, mai mult întunecos şi rece decât primitor, cu uscături adunate de prin locurile aride în care am căzut şi plin de surcele rămase în urma altora ca noi – se găseşte, totuşi, un loc pentru a se naşte acest „copil venit din ceruri”, atunci Împărăţia cerului intră în inima noastră, în casa noastră.

O singură condiţie majoră trebuie îndeplinită. Despre aceasta vorbeşte colindul nostru mai bine decât o poate spune oricine –  primirea Lui ca Domn şi Mântuitor într-un mod plin de recunoştinţă, în smerenie şi în limbajul  dragostei:

 „ Astăzi vin şi-mi plec genunchii,

   înaintea ieslei Tale!…”