Dragostea la ea acasă – 2

                                                        

 

(partea a 2-a)

Dragostea la ea acasă are Cuvântul!

 

Suntem căutători de iubire. Fără dragoste ne uscăm. Fără ea viaţa devine un cumul de bunuri pieritoare, în timp ce ea se stinge ca un bun pierdut, uneori pentru vecie!

Recunoaştem sau nu, ea a devenit raţiunea noastră de a fi.

Să ne încumetăm, deci, să ne mai aplecăm o dată cu inima spre cele spuse cândva de un mare poet român: „Şi totuşi există iubire/ Şi totuşi există blestem/ Dau lumii, dau lumii de ştire/ Iubesc, am curaj şi mă tem.”

Da! Dăm lumii de ştire că există, totuşi, iubire, nu ca blestem ci ca o binecuvântare!

Da! Ea dă lumii de ştire că există speranță pentru ea! Să credem în ea și-n puterea ei, să nu ne fie teamă de a iubi!

Însă, speranța aceasta poate fi văzută dincolo de egoismul nostru, dincolo de poftele noastre năvalnice, care ne amintesc că primul pas al căderii din dragoste este neîncrederea. Această lipsă de încredere apare sub forma fricii. Aceasta este prima experienţă a ceea ce se poate numi „cunoştinţa răului”. Răul a început cu frica, care s-a dovedit a fi opusul credinţei. Acest lucru a fost cunoscut încă de primii oameni, care au cunoscut frica, adică Adam şi Eva.

Nimic nu se poate clădi fără încrederea unuia în celălalt și a amândurora în speranța de-a iubi și a fi iubit. Asta chiar dacă duşmanul numărul unu al dragostei este necredinţa, cu ochii ei în formă de frica, Biblia ne aminteşte că ” În dragoste nu este frică; ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa; şi cine se teme, n-a ajuns desăvârşit în dragoste”. (1 Ioan 4:18)

Această afirmaţie biblică devine ca un ecou în sufletul nostru.

Regăsit şi pe paginile scrierilor cu tematică creştină, acest ecou ne ajută să mergem mai în profunzimea lucrurilor: „Când adevărul pur este combinat cu o dragoste curată, bărbaţii pot fi bărbaţii care au fost creaţi să fie, fără a mai simţi nevoia să domine, din cauza nesiguanţei. Nesiguranţa nu încearcă să ascundă altceva decât o poftă, cel mai mare hău în care se afundă iubirea, datorită păcatului. Prin iubire adevărată, bărbaţii devin bărbaţi adevăraţi, iar femeile pot fi cele care au fost create să fie, întrucât dragostea lor a biruit frica. Dragostea nu va încerca niciodată să manipuleze sau să controleze, din cauza nesiguranţei, deoarece ea izgoneşte frica. În măsura în care eşti eliberat de poftă, în aceeaşi măsură vei începe să experimentezi cerul.”

Cum putem fi eliberaţi de această teribilă pervertire? Răspunsul este unul singur: numai prin puterea lui Dumnezeu! Mai concret spus, pe măsură ce mintea îţi este înnoită de Duhul Adevărului, nu vei mai privi relaţiile ca pe nişte ocazii de a obţine ceva de la alţii, ci ca pe nişte posibilităţi de a dărui.

Dăruirea aduce cu sine cea mai mare împlinire pe care o putem cunoaşte!

Numai atunci relaţiile încep să devină ceea au fost destinate să fie. Adevărata dragoste nu va căuta niciodată să ocupe primul loc, să fie în control, ci mai degrabă să slujească.” Sau, dacă vreți, să se sacrifice!

Din aceaste valorii, noţiunea de încredere are la bază adevărul şi curăţia sufletească, sinceritatea, onestitatea. Ele trebuie să devină realități fundamentale pentru parteneri, pentru că ele vor da valoare nu numai relaţiei, ci omului însuşi. Dacă nu se clădeşte pe aceste lucruri, totul se dovedejde, în timp, a fi degeaba!

Dragostea fără adevăr este ipocrizie!

Adevărul fără dragoste poate ucide!

Sufletul în afara moralității sau în prezența unui caracter și a unei afectivități pervertite se prăbușește.

Deşi realitatea este descurajantă, Isus Hristos totuşi ne încurajează:” Îndrăzniţi, eu am biruit lumea!”. Şi spune acest lucru convins, că, prin El, vom cunoaşte adevărul despre lume şi despre dragoste. Asta pentru că El este Adevărul şi El întruchipează dragostea adevărată a lui Dumnezeu. Mai mult, El întruchipează pe Dumnezeu, care este dragoste! O dragoste în esenţa ei!

Tot Isus mai spune, însă, şi altceva: ”Adevărul vă va face liberi!”

Libertatea! Ah, libertatea!

Libertatea este aer pentru dragoste!

Dumnezeu poate porunci cerurilor, naturii să se supună, dar omului i-a dat libertatea de a alege să-L iubească. Pentru că dragostea la poruncă nu e dragoste!

Când vorbim despre dragoste, mai mult ca oriunde altundeva, libertatea este o condiţie esenţială. A fost chiar şi într-o grădină ca aceea din Eden. Liberul albitru a fost pragul  alternativei cunoștinței. Dumnezeu a pus pomul cunoştinţei binelui şi a răului în mijlocul unui context clar definit de El, tocmai pentru ca libertatea de alegere să scotă la iveală adevărata dragoste a omului pentru Dumnezeul lui.

Din perspectiva cerului, a-L iubi pe Dumnezeu înseamnă a-L asculta. Acesta este mărul discordiei! In plus, această ascultare este pusă și mai bine în valoare în contextul în care răul este prezent și este la lucru în viața omului. Aşa după cum şi prietenii ți-i cunoşti în primul rând la vreme de necaz şi, tocmai, această situaţie îi selectează, tot aşa şi adevărata dragoste este dovedită în mijlocul răului, atunci când e îngrădită de greutăți și nevoi.

Chiar dacă motoarele iubirii s-au blocat undeva între dorinţă şi putinţă, între libertatea de a asculta și a nu asculta, toate formele deviante, care înăbuşe tonusul şi culorile date de autenticitatea ei, dovedesc adevărul că dragostea nu poate supravieţui decât în termenii ”legilor” ei, a încrederii, a nădejdii şi, mai ales, a sacrificiului, adică a unei dăruirii înspre binele celuilalt.

Da, ea vorbeşte pe limba ei numai în termenii sacrificiului. O jerfire a firii, a eggo-ului în numele ”legii” ei, a Legii eterne!

În cele din urmă, ea face legea!

Libertatea ei este străjuită de încredere, pe de o parte, şi, de speranţă, pe de altă parte. Acestea definesc şi străjuiesc locul ei de casă. În aceşti termeni este o  binecucântare! O binecuvântare pe care o cuprinzi greu în cuvinte, dar o cuprinzi uşor în braţe.

Şi, totuşi există un Cuvânt care o poate cuprinde. Nu într-o paranteză ci o pune la început de rând, pentru ca ea să dea tonul! Ea e cheia sol a inimi pe portativul notelor vieții. Ea împarte viaţa – înainte de ea şi după ea, aşa cum şi Isus Cristos împarte lumea – înainte de El şi după El.

Astăzi e la cheremul vorbitorilor, pendulănd între vorbe și fapte. Însă la vremea Lui,  Dumnezeu o va scoate  din gura satului, din mâinile celor care ”o scăldau” când venea vorba despre dragoste, sau a celor care o tulbură chiar și-n ape limpezi. O va scoate de sub picioarele pline de noroiul acestei lumi, care ”zace în cel rău”. Îi va reda tinereţea fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, pentru că dragostea este din Dumnezeu! De aceea a trecut-o pe numele Lui, pentru că dragostea Îl definește și în ea El Își are identitatea. El și-a legat numele de ea.

Mai mult, DUMNEZEU ESTE DRAGOSTE! De aceea, are toate motivele să fie scrisă cu majuscule.

Dragostea era de la început în El. Toate lucrurile au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără dragoste.

Pare nepotrivită chiar şi o întrebare retorică de genul acesta: ar putea un om chiar unul dintr-o mitologie, bunăoară în mitologia greacă, Pigmalion, să-şi  iubească mai mult creaţia ieşită din mâinile lui şi apoi, însufleţită, decât a iubit Dumnezeu pe om, singura lucrare făcută direct de mâna Lui? Mai mult ca posibil, nici întrebarea şi nici eventualul răspuns nu ridică probleme mari.

Doar acestui om, făcut după asemănarea Lui, i-au fost încredințate tainele iubirii! I s-a cerut doar  să o îngrijească și să o protejeze de cei care ar putea să-i facă rău.

Nimeni nu-i ştie mai bine formula, aliajul, decât Cel ce a făcut-o. La o înțelegere sumară, ar putea fi văzută ca o ecuație simplă, la puterea a doua, cu multe necunoscute, dar care crește exponențial.

Nimeni nu-i cunoaşte termenii, condiţiile şi formele de manifestare decât Cel din a cărui mâini a ieşit şi de a cărei valoare şi-a legat Însuşi numele.

Ea se identifică și se defineşte prin îndelunga ei răbdătoare, prin faptul că este „plină de bunătate, nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău,  nu se bucură de neleguire, ci se bucură de adevăr, acopere totul, crede totul, nădăjduieşte totul, sufere totul. Dragostea nu va pieri niciodată!”

Această dragoste nu va pieri în timp, pentru că este roada principală a Duhului de viață a lui Dumnezeu, care le însumează pe toate.

Auzim spunându-se des despre ea că, atunci când este adevărată, schimbă totul: viaţa, caracterul, sensul, trăirea, viața!  Şi nouă ne place să trăim!

Iar când e împlinită, are gustul fericirii. Iar nouă ne place să trăim fericiţi!

Dincolo de orice s-ar putea spune despre dragoste și lăstarii ei ”cu aripi” – filos și agape – sau, lăstarul ”în coadă de pește” – eros – , un lucru rămâne cert, ca un mister căzut din cer. Cine ajunge să-i adulmece mirosul, nu poate să nu recunoască miresmele unei grădini de mult uitate, unde era la ea acasă cu adevărat. Simplă, curată, naturală şi departe ca de la cer la pământ de egoismul care-i subminează fundația. O grădină care se cere semănată cu seminţele vieţii, curăţată de uscături şi, bineînţeles, apărată. Chiar şi gradina din Eden trebuia apărată! O dragoste lipsită de apărare este o dragoste lăsată în voia sorţii! Iar legea asta face, nu ca ceva coercitiv, ci ca pe ceva care te apără. Dar, în acelaşi timp, îţi cere să-o respecţi până la virgulă, dacă nu vrei să „ieşi în decor”, sau să intri în coliziune cu Cel ce o are pe semnătura Sa. Asemenea legilor de circulaţie te avertizează, te restricționează pentru a-ți arăta sensul și direcţia ei.

Din această perspectivă, Isus se prezintă ca fiind „Calea”, sau modul de a ajunge la iubirea lui Dumnezeu. Calea spre Dumnezeu este dragostea! O dragoste în straiele smereniei și a blândeții, curată, cu chip de dăruire, de sacrificiu. Adică, după chipul lui Isus. Acestea sunt straiele ei, cu acestea se împodobește ca o mireasă!

Dar, între original și imitație este o deosebire valorică substanțială. Numai Isus poate să readucă dragostea la matca ei originară şi să îi dea limpezimea apei de izvor.

El îi redă demnitatea şi puterea. El o poate ridica la înălţimea cerințelor Legii. Mai mult, El îi dă valoarea supremă, de constituţie, de lege supremă și eternă a însăși Împărăției lui Dumnezeu. El îi poate da strălucirea porţilor raiului, nu numai pentru că, asemeni lor, ea este ”dintr-o bucată”, ci pentru că prin ea și datorită ei se intră în Împărăţia cerului. Nu întâmplator, când guști din ea, parcă ești în al noulea cer și, nu de puține ori, chiar să umbli cu capul în nori!

Cum este cerul departe de pământ, așa este și va fi ea departe de inimile în care băltesc pofte nesăbuite, departe de nisipurile mişcătoare ale infidelităţii, departe de ochi pofticioşi şi cismele samavolnice, care o strivesc.

Toate formele deviante, corupte, deplasate de la menirea ei, care poartă amprenta blestemului şi care împăienjenesc astăzi orizontul ei, dovedesc veridicitatea afirmaţiei că dragostea nu poate supravieţui decât în termenii ”legilor” ei, a ”poruncilor” ei, a adevărului, a dăruirii și jertfei, a încrederii și nădejdii. „Ţinta poruncii este dragostea, care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun, şi dintr-o credinţă neprefăcută.”

Ea este steagul Împărăției cerești și fundamentul absolut al poruncilor lui Dumnezeu. Şi poruncile Lui nu sunt grele, atunci când iubeşti. Numai când iubești îți este ușor să păzești o poruncă! Chiar legea nu mai este percepută ca ceva care te strunește, ci ca ceva de partea ta, ceva care lucrează în folosul tău.

Chiar dacă astăzi ea înaintează deseori sprijinindu-se pe cârjele neîncrederii și împroptindu-se pe har, mâine, însă, ea se va judeca cu toţi cei care au calcat-o în picioare, nesocotindu-i puterea şi frumuseţea.

Astăzi este har să iubeşti fără să fii iubit, să slujeşti fără să fii preţuit, să ierţi fără să fii iertat, să nu respingi pe cel ce te-a lepădat, dar mâine ea se va socoti cu toţi cei care au terfelit-o, cu toți cei care nu au cunoscut-o, deși, această cunoaștere le era la îndemână.

Va veni o zi când Dumnezeu va judeca lumea după legea dragostei!

Va veni vremea când se va dovedi că libertatea nu-i egală în drepturi cu libertinajul. După cum pacea nu înseamnă lipsa războiului, nici fericirea ne este totuna cu distracția.

Ca să nu ajungem să fim judecaţi după această lege, astăzi suntem sfătuiţi cu dragoste de către Isus Hristos ca să nu iubim lumea și nici lucrurile ei, care o falsifică, o imită și nu sunt altceva decât un surogat amăgitor și păgubitor. În plus, dacă iubeşte cineva lumea, dragostea lui Dumnezeu nu este în el.

La fel ca marile adevăruri care se cer cunoscute, dragostea este o realitate simplă, dar şi un adevăr greu de descifrat pentru cei a căror potenţial moral şi emoţional s-a tocit sub presiunea unor pofte nesăţioase. Lumea a experimentat în acest proces cognitiv de câteva mii de ani atât termenii binelui făcut din dragoste, cât şi ai răului făcut ca urmare a desconsiderării valorii ei intrinseci. De ani buni, zeci, sute, mii de ani se duce o luptă acerbă împotriva ei, dar există și o căutare a ei cu lumânarea, fie și numai pentru a o atinge măcar, dacă nu pentru a o păstra. Pentru aceasta, nu de puține ori, plătim orice preţ, chiar preţul vieţii!

Dar Dumnezeu Şi-a arătat dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă fără dragoste și nesocotindu-I dragostea, Hristos a murit pentru noi. Nu noi L-am iubit, nu noi L-am ales. El ne-a iubit, El ne-a ales! Pe deasupra, a trimis pe Fiul Său ca să ne scoată din culpa de a nesocoti unul dintre cel mai de preț lucru care a existat si va exista vreodată – iubirea!

El a dat, astfel, tonul adevăratului cântec al dragostei, a trasat liniile portativului și l-a împodobit cu note muzicale!  El își dorește să fie dirijorul oricărui duet sau a unui cor uman, îndemnând să nu falsăm și să nu improvizăm.

Este unul dintre cele mai mari privilegii ale omenirii, acela că Dumnezeu a ales pe om să-I semene. El Și-a dorit ca omul, cununa creației, să-I semene Lui în iubire. Nu a ales pe nimeni altcineva. Nici pe îngerii, nici alte făpturi cereşti.  Este puţin lucru acesta? Este puțin lucru faptul că numai pentru oameni s-a jertfit? Unde mai punem că Duhul Său cel sfânt, duh de viaţă, a găsit de cuviinţă ca tot în om să-şi găsească locul de sălăşluire! Într-un om prăpădit, ca vai de el, dar pe care vrea să și-l făcă prieten plin de dragostea Lui. Pentru că îl iubeşte! Greu de crezut! Totuşi şi-a dovedit dragostea, pe care o întăreşte cu fiecare făgăduinţă, atunci când ne întoarcem de la dragostele noastre păcătoase. Parcă-L auzim şi astăzi spunând: „Pot să se mute munţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine, şi legământul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul, care are milă de tine.”

Din perspectiva aceasta, a nu alege dragostea, aşa cum o defineşte Dumnezeu, ca sursă a ei, pare actul uman cel mai lipsit de înţelepciune. Într-o viaţă putem face multe alegeri prosteşti, cu consecinţe mai mari sau mai mici. Dar, doar o singură alegere are consecinţe eterne: acceptarea sau respingerea dragostei Lui!

Vai de cei care stau nepăsători sau resping această manifestare supremă a dragostei Lui! „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”

Cum se poate ajunge la această dragoste, la puterea şi frumuseţea ei? Totul începe cu o alegere. A alege să te întorci acolo unde ți-a căzut din mână și-ai trecut peste ea. Întoarcerea cu adevărat la Cel ce este Dragoste este unul dintre cele mai mari privilegii!

Dar, această alegere este și una dintre cele mai înțelepte decizii, care va depăși granița timpului.

Totul trece. Chiar și credinţa și nădejdea vor dispărea, dar dragostea nu va pieri niciodată!

Dragostea ne luminează viața și sensul spre veșnicie!

Toate sunt cu ea şi după ea, totul se stinge!

Ea a fost de la început şi va rămâne în veci!